Călătoriile lui Gulliver

CAPITOLUL VII

Aflând că urmează să fie acuzat de înaltă trădare, autorul se refugiază în» Blefuscu. Cum e primit acolo.

Înainte de a vorbi despre plecarea mea din Liliput, vreau să amintesc de amănuntele unei intrigi, care de vreo două luni de zile se urzea în taină împotriva mea. Până atunci, nu avusesem prilejul să cunosc viața de la curte, datorită umilei mele stări sociale. Ce e drept, auzisem și citisem destule despre felul de a se purta al monarhilor și miniștrilor, dar nu m-aș fi așteptat niciodată să cunosc cumplitele sale urmări într-o țară atât de îndepărtată, condusă - după cum credeam eu - de principii foarte deosebite de cele din Europa.

Tocmai pe când mă pregăteam să-mi prezint omagiile mele împăratului din Blefuscu, o persoană cu vază la curte (căreia îi făcusem multe servicii într-o vreme când se afla în cea mai mare disgrație a Majestății Sale) veni în taină, noaptea, la locuința mea, într-o lectică închisă, și ceru să mă vadă, fără să-și spună numele, servitorului. Am dat drumul purtătorilor și am vârât lectica cu Luminăția Sa în buzunarul hainei; apoi, după ce am poruncit unui servitor de încredere să spună că sunt indispus și că m-am dus la culcare, am zăvorât ușa casei, am pus lectica pe masă, potrivit obiceiului meu, și m-am așezat și eu lângă masă.

După salutările de rigoare, văzând că fața Luminăției Sale e foarte îngrijorată, l-am întrebat care-i pricina, iar el m-a rugat să-l ascult cu răbdare, într-o chestiune care privea îndeaproape cinstea și viața mea. Mi-a vorbit cam în felul următor (mi-am însemnat spusele lui de îndată ce a plecat):

„Află, zise el, că nu de mult au fost convocate în taină din pricina dumitale mai multe ședințe ale consiliului, iar Majestatea Sa a ajuns la o hotărâre definitivă abia acum două zile.

Îți dai seama, cred, că Skyresh Bolgolam (galbet sau mare amiral) ți-a fost dușman de moarte aproape din prima clipă a sosirii dumitale aici. Din ce pricină, nu știu; dar ura lui a sporit de când cu marea dumitale victorie repurtată asupra țării Blefuscu, ceea ce i-a umbrit mult faima lui de amiral. Acest domn, împreună cu Flimnap, marele vistiernic, a cărui dușmănie împotriva dumitale e bine cunoscută din cauza soției sale, generalul Limtoc, șambelanul Lalcon și judecătorul suprem Balmuff au pregătit un act de acuzare prin care ești învinuit de trădare și alte crime capitale".

Această introducere mă făcu să-mi pierd într-atât cumpătul, conștient de meritele și nevinovăția mea, încât am vrut să-l întrerup, dar el mă rugă să tac, urmând astfel:

"Fiindu-ți recunoscător pentru binele pe care mi l-ai făcut, am căutat să capăt informații precise cu privire la ședințele consiliului, precum și o copie a învinuirilor ce ți se aduc; făcând aceasta, mi-am pus viața în primejdie ca să-ți fiu de folos.

ACT DE ACUZARE

Împotriva lui

QUINBUS FLESTRIN, OMUL-MUNTE

Articolul l

Având în vedere că printr-un statut întocmit în timpul domniei Majestății Sale împăratul Calin Deffar Plune s-a hotărât că oricine va urina în interiorul zidurilor palatului regal va fi supus la pedeapsa cuvenită pentru înaltă trădare; că, totuși, sus-numitul Quinbus Flestrin a încălcat cu bună știință sus-numita lege, sub pretextul de a stinge focul din apartamentul scumpei și augustei soții a Majestății Sale, și astfel, în chip viclean, trădător și diabolic, a stins sus-numitul foc din sus-amintitul apartament, aflat înăuntrul zidurilor sus-amintitului palat regal, împotriva statutului privitor la un astfel de caz etc. împotriva îndatoririlor etc.

Articolul 2

Că sus-numitul Quinbus Flestrin, după ce a adus flota imperială din Blefuscu în portul nostru imperial și după ce i s-a poruncit mai târziu de către Majestatea Sa împăratul să captureze toate celelalte vase ale sus-numitei împărății Blefuscu și să reducă această împărăție la o provincie, care să fie de acum înainte guvernată de un vicerege, și să nimicească și să omoare nu numai pe toți exilații Capete-turtite, ci și pe toți locuitorii din acea împărăție care nu se vor lepăda imediat de erezia Capetelor-turtite, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid al milostivei și Augustei Sale Majestăți împăratul, a rugat să fie scutit de sus-numita însărcinare sub pretextul că nu vrea să forțeze cugetul nimănui și nici să distrugă libertatea și viața unui popor nevinovat.

Articolul 3

Având în vedere că atunci când de la curtea împărăției Blefuscu au sosit la curtea Majestății Sale ambasadori ca să ceară pace, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid, a ajutat, a instigat, a încurajat și distrat pe sus-numiții ambasadori, cu toate că știa că sunt slujitorii unui monarh care a fost de curând inamicul declarat al Majestății Sale împăratul, și a purtat război deschis împotriva Majestății Sale mai sus-amintite.

Articolul 4

Că același Quinbus Flestrin, contrar îndatoririlor unui supus credincios, se pregătește acum să întreprindă o călătorie la curtea împărăției Blefuscu, pentru care a căpătat numai o încuviințare verbală din partea Majestății Sale împănatul și, sub pretextul sus-amintitei încuviințări, intenționează, ca un perfid și trădător ce e, să facă sus-amintita călătorie și astfel să ajute, să încurajeze și să ațâțe pe împăratul din Blefuscu, până nu de mult dușmanul nostru, care a purtat război (desdais împotriva Majestății Sale împăratul mai sus-amintit...

Mai sunt și alte câteva articole, dar acestea sunt cele mai importante și ți le-am citit în rezumat.

În cursul mai multor dezbateri în legătură cu aceste acuzații, trebuie să recunosc că Majestatea Sa a dat multe dovezi de bunăvoință, amintind în mai multe rânduri serviciile pe care i le-ai adus și căutând să-ți micșoreze crimele. Dar vistiernicul și amiralul au insistat să fii condamnat la cea mai crudă și rușinoasă moarte, prin incendierea casei dumitale în timpul nopții, urmând totodată ca generalul să fie de față, însoțit de douăzeci de mii de oameni înarmați cu săgeți otrăvite, care să țintească fața și mâinile dumitale. Câțiva din servitorii dumitale vor căpăta ordinul secret de a turna pe cămășile și cearșafurile dumitale un suc otrăvitor ce te va face să-ți rupi carnea și să mori în chinuri groaznice. Generalul a împărtășit această propunere, astfel că o bucată de vreme a existat o majoritate împotriva dumitale; dar Majestatea Sa, hotărât să-ți cruțe viața, de va fi cu putință, l-a câștigat până la urmă de partea sa pe șambelan.

Cu acest prilej, Reldresal, primul secretar pentru afacerile private, care s-a socotit întotdeauna prietenul dumitale credincios, a primit poruncă de la împărat să-și spună punctul de vedere, lucru pe care l-a făcut, îndreptățind astfel buna părere pe care o ai despre el. A recunoscut că într-adevăr crimele dumitale sunt grave, dar că mai există și iertare - virtutea cea mai de laudă a unui cârmuitor și cea pentru care Majestatea Sa a fost pe bună dreptate slăvit de atâtea ori. A spus că prietenia dintre dumneata și el e atât de bine cunoscută de toată lumea, încât s-ar putea ca prea cinstitul consiliu să-l socotească părtinitor; totuși, supunându-se poruncii primite, va spune fără ocol tot ce gândește. Astfel a arătat că dacă Majestatea Sa, ținând seamă de serviciile dumitale și ascultând de îndemnul firii sale milostive, ar binevoi să-ți cruțe viața și ar porunci doar să-ți scoată amândoi ochii, după umila sa părere, s-ar face oarecum dreptate prin această măsură și toată lumea ar slăvi mărinimia împăratului, precum și generosul spirit de dreptate al celor care au cinstea de a fi sfetnicii săi.

A mai spus că de pe urma pierderii ochilor, puterea dumitale fizică n-ar avea de suferit și ai mai putea fi de folos Majestății Sale, că orbirea face să sporească curajul pentru că ne ascunde primejdiile, că numai teama de a-ți pierde vederea te-a oprit să pornești și să aduci încoace și restul flotei vrăjmașe și că ar fi de ajuns pentru dumneata să vezi cu ochii miniștrilor, deoarece nici cei mai mari monarhi nu fac altfel.

Această propunere a fost primită cu cea mai mare dezaprobare de către întregul consiliu. Bolgolam, amiralul, și-a ieșit din sărite și, sculându-se furios, a întrebat cum de a avut secretarul îndrăzneala să propună ca viața unui trădător să fie cruțată, când serviciile aduse de dumneata au constituit, dacă se ține seama de cele mai înalte rațiuni de stat, crimele cele mai grave; că dumneata, care ai fost în stare să stingi focul urinând în apartamentul Majestății Sale, împărăteasa, (lucru pe care l-a amintit cu scârbă) ai putea într-o bună zi să provoci o inundație prin aceleași mijloace, înecând întregul palat, și aceeași forță care ți-a permis să capturezi flota inamicului ți-ar putea sluji, cu prilejul primei nemulțumiri, s-o duci înapoi; că are motive temeinice să creadă că în adâncul inimii dumitale ești un Cap-turtit, și cum trădarea înainte de a se arăta în fapte își face loc mai întâi în inimă, te-a acuzat de trădare pe acest temei și a stăruit să fii condamnat la moarte.

Vistiernicul a fost de aceeași părere; el a arătat în ce stare jalnică a ajuns tezaurul datorită cheltuielilor făcute cu întreținerea dumitale, cheltuieli care foarte curând vor deveni o povară greu de îndurat; că propunerea secretarului de a ți se scoate ochii, departe de a fi un leac împotriva răului ce ne paște, va spori primejdia, căci e lucru știut că scoțând ochii unor păsări, ele mănâncă mai mult și se îngrașă mai repede; că prea slăvită Sa Majestate și consiliul, judecătorii dumitale, sunt în adâncul conștiinței lor convinși de vinovăția dumitale, ceea ce e de ajuns ca să fii condamnat la moarte fără dovezile formale cerute de litera strictă a legii.

Totuși, Majestatea Sa împăratul, opunându-se cu hotărâre pedepsei capitale, a binevoit să spună că de vreme ce, după părerea consiliului, pierderea ochilor este o pedeapsă prea ușoară, ti s-ar putea aplica și alte pedepse mai târziu. Atunci, prietenul dumitale, secretarul, rugând cu umilință să fie ascultat din nou și răspunzând obiecțiilor vistiernicului cu privire la cheltuielile Majestății Sale făcute pentru întreținerea dumitale, a spus că excelența sa, ca unul ce dispune singur de veniturile împăratului, ar putea lesne înlătura acest rău, micșorându-ți treptat rația; din lipsă de hrană suficientă, dumneata vei slăbi, te vei ofili și-ți vei pierde pofta de mâncare, iar peste câteva luni te vei stinge de-a binelea. În felul acesta, nici mirosul cadavrului dumitale nu va mai fi atât de primejdios, pentru că trupul se va fi redus la jumătate, iar îndată după moartea dumitale, cinci-șase mii de supuși ar putea în două-trei zile să-ți taie carnea bucățele, să le încarce în căruțe și să le îngroape în regiuni îndepărtate ca să împiedice izbucnirea unei molime, păstrând scheletul ca monument pentru posteritate.

Astfel, mulțumită marii prietenii a secretarului, toate s-au sfârșit cum nu se poate mai bine. S-a poruncit cu strășnicie ca planul acesta de a fi lăsat să mori de foame încet, încet, să fie ținut în mare taină, dar sentința prin care se hotăra să ți se scoată ochii a fost trecută în registre. Toți au fost de acord, afară de Bolgolam, amiralul, care, fiind omul împărătesei, era mereu ațâțat de Majestatea Sa să stăruie asupra condamnării dumitale la moarte, ea dușmănindu-te fără cruțare din pricina mijloacelor josnice și nelegiuite pe care le-ai folosit ca să stingi focul din apartamentele ei.

Până în trei zile prietenul dumitale secretarul va primi instrucțiuni să vină acasă la dumneata și să-ți citească actul de acuzare, apoi să-ți arate mărinimia și grația Majestății Sale și a consiliului care te-au condamnat numai la pierderea vederii, pedeapsă la care Majestatea Sa e încredințat că te vei supune recunoscător și plin de umilință. Douăzeci de chirurgi ai Majestății Sale vor fi de față, pentru ca operația să decurgă în bune condițiuni. Săgeți foarte ascuțite vor fi aruncate în globurile ochilor dumitale, în timp ce vei sta culcat pe pământ.

Las pe seama înțelepciunii dumitale măsurile ce urmează să le iei, iar pentru a nu da loc la bănuieli, trebuie să mă întorc neîntârziat, tot așa de tainic precum am venit."

Așa și făcu excelența sa, iar eu am rămas singur, ros de îndoieli și adânc tulburat.

După ce curtea ordona executarea unei sentințe crude, care potolea ura monarhului sau răutatea vreunui favorit, exista un obicei introdus de împăratul actual și de miniștrii săi (foarte deosebit de obiceiurile de altădată, după cum am fost încredințat), potrivit căruia împăratul ținea întotdeauna o cuvântare în fața întregului consiliu, vorbind despre marea sa îngăduință și bunătate ca de niște însușiri cunoscute și trâmbițate de lumea întreagă. Cuvântarea aceasta era publicată imediat în toată împărăția, dar nimic nu îngrozea mai mult poporul decât laudele aduse clemenței Majestății Sale, pentru că se știa că cu cât se stăruia mai mult asupra acestor laude, cu atât pedeapsa era mai neomenoasă și osânditul mai nevinovat. În ceea ce mă privește, trebuie să mărturisesc că deoarece nu fusesem hărăzit să devin curtean, nici prin naștere, nici prin educație, eram atât de nepriceput să judec lucrurile, încât n-am izbutit să descopăr clemența și mărinimia acestei sentințe, socotind-o (greșit, poate) mai curând aspră decât milostivă.

De câteva ori m-am gândit să mă înfățișez la judecată, pentru că, deși nu puteam tăgădui faptele amintite de cele câteva articole, nădăjduiam totuși să mi se îndulcească pedeapsa. Cum însă în cursul vieții mele citisem multe procese de stat - care întotdeauna se terminau în felul dorit de judecători - îmi era teamă să mă bizui pe o hotărâre atât de primejdioasă, într-o situație atât de critică și împotriva unor dușmani atât de puternici. La un moment dat, eram hotărât să opun rezistență, pentru că atâta timp cât eram în libertate, cu greu ar fi putut să-mi vină de hac toate forțele împărăției aceleia, și nimic n-ar fi fost mai lesne pentru mine decât să arunc cu pietre și să dărâm capitala; totuși am îndepărtat cu scârbă astfel de înduri, aducându-mi aminte de jurământul făcut împăratului, de favorurile de care mă bucurasem din partea lui și de înaltul titlu de nardac ce mi-l conferise. Pe de altă parte, nu mă deprinsesem încă îndeajuns de temeinic cu recunoștința curtenilor spre a mă încredința că asprimea Majestății Sale față de mine mă scutea de toate obligațiile din trecut.

Până la urmă, m-am oprit la o hotărâre pentru care voi fi probabil criticat întrucâtva, și nu pe nedrept, căci, mărturisesc, datorez păstrarea ochilor și în consecință, libertatea mea, propriei mele nesăbuințe și lipsei de experiență; deoarece, dacă aș fi cunoscut atunci firea monarhilor și a miniștrilor (pe care am studiat-o mai târziu la multe alte curți), precum și felul în care îi tratau pe criminalii mai puțin periculoși decât mine, m-aș fi supus fără zăbavă și fără șovăire unei pedepse atât de ușoare, împins însă de pripeala tinereței și având încuviințarea Majestății Sale împăratul de a face o vizită de curtoazie împăratului din Blefuscu, m-am folosit de acest prilej, și înainte să fi trecut trei zile, i-am trimis o scrisoare prietenului meu, secretarul, prin care-l înștiințam că luasem hotărârea de a pleca încă în dimineața aceea spre Blefuscu, potrivit cu permisiunea ce o căpătasem; și fără să mai aștept vreun răspuns, m-am îndreptat spre partea insulei unde se afla flota noastră. Am înhățat un vas mare de război și am legat un odgon de prova, apoi am ridicat ancorele, m-am dezbrăcat, mi-am pus în corabie hainele (împreună cu pătura pe care o purtam sub braț) și, trăgând nava după mine, am ajuns, când mergând prin apă, când înotând, în împărătescul port din Blefuscu, unde poporul mă aștepta de mult; aici mi s-au dat două călăuze care să mă ducă spre capitala țării, ce se numește tot Blefuscu.

I-am ținut în mână pe cei doi însoțitori ai mei până am ajuns la vreo două sute de yarzi de porțile orașului, apoi i-am rugat să anunțe pe unul din secretari despre sosirea mea și să-i spună că aștept acolo ordinele Majestății Sale... După vreo oră am primit răspunsul că Majestatea Sa, însoțit de familia regală și de marii dregători a ieșit în întâmpinarea mea. Am înaintat încă o sută de yarzi. Împăratul și suita descălecaseră, împărăteasa și doamnele se dădură jos din călești, fără ca eu să observ vreo umbră de teamă sau îngrijorare pe fețele lor. M-am lungit la pământ ca să sărut mâna împăratului și a împărătesei. I-am spus Majestății Sale că am venit, potrivit făgăduielii mele și cu încuviințarea împăratului, stăpânul meu, pentru a avea cinstea să văd un monarh atât de puternic și pentru a-i oferi orice serviciu de care sunt capabil și care nu ar fi împotriva îndatoririlor ce le am față de împăratul meu —, nu am pomenit nici un cuvânt despre dizgrația în care căzusem, deoarece până în clipa aceea eu nu fusesem informat oficial și aveam tot dreptul să mă socotesc cu desăvârșire neștiutor; de asemeni, nu aveam nici un temei să cred că împăratul va descoperi taina cât timp mă aflam în afara puterii lui; totuși, m-am înșelat, după cum se dovedi în curând.

Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunțită a primirii ce mi s-a făcut la această curte, întru totul pe măsura generozității unui monarh atât de mare, și nici asupra impasului în care m-am găsit neavînd la îndemână o casă și un pat, fiind nevoit să dorm pe pământ, înfășurat în pătura mea.

CAPITOLUL VIII

Printr-o întâmplare fericită, autorul găsește mijlocul de a. pleca din Blefuscu și, după câteva peripeții, se înapoiază teafăr în patria sa.

Trei zile după sosirea mea, ducându-mă din curiozitate pe coasta de nord-est a insulei, am văzut în larg, la vreo jumătate de leghe depărtare de țărm, ceva ce semăna cu o barcă răsturnată.

Mi-am scos pantofii și ciorapii și înaintând prin apă cam două-trei sute de yarzi, mi-am dat seama că obiectul se apropia datorită fluxului; și atunci am văzut limpede că era o barcă adevărată, azvârlită departe de corabie, după câte am bănuit, de vreo furtună. M-am înapoiat numaidecât în oraș și am rugat pe Majestatea Sa împăratul să-mi împrumute douăzeci din cele mai mari vase care-i mai rămăseseră după pierderea flotei, precum și trei mii de marinari, sub comanda vice-amiralului său. Flota făcu un ocol în timp ce eu am pornit pe drumul cel mai scurt spre locul de pe coastă de unde văzusem prima oară barca. Între timp, fluxul o adusese și mai aproape. Toți marinarii aveau la ei frânghii, pe care eu le împletisem din mai multe funii ale lor pentru a fi mai rezistente. Când au sosit vasele, m-am dezbrăcat și am mers prin apă până ce am ajuns cam la o sută de yarzi de barcă, de unde am fost silit să înot ca să ajung la ea. Marinarii mi-au aruncat capătul unei frânghii pe care-l prinsei de-o gaură din prova bărcii, iar celălalt capăt de un vas de război. Mi-am dat seama însă că toată truda mea era zadarnică, deoarece neatingând fundul cu picioarele, nu puteam lucra mai departe. Am fost silit să înot în spatele bărcii și s-o împing, atunci când puteam, cu mâna; cum fluxul îmi era prielnic, am înaintat așa până când ținându-mi bărbia ridicată, am dat cu picioarele de fund. M-am odihnit două-trei minute, apoi iar am împins barca, și tot așa până ce apa nu-mi mai trecu de subsuori. Terminîndu-se astfel treaba cea mai anevoioasă, am luat celelalte odgoane aflate pe unul din vase și le-am fixat mai întâi de barcă, apoi de nouă din corăbiile ce mă însoțeau. Vântul fiind prielnic, marinarii au remorcat și eu am împins până când am ajuns la patruzeci de yarzi de coastă; după ce fluxul a încetat, m-am dus până la barcă și cu ajutorul a două mii de oameni, toți cu odgoane și mașinării, am reușit s-o întorc cu fundul în sus, descoperind că nu avea decât stricăciuni neînsemnate.

Nu-l voi plictisi pe cititor descriindu-i cum m-am necăjit când, cu ajutorul unor vâsle la care lucrasem zece zile, am încercat să-mi duc barca în portul imperial Blefuscu, unde, la sosirea mea, s-a adunat o mare mulțime de oameni, cuprinși de uimire la vederea unui vas atât de uriaș. I-am spus împăratului că norocul mi-a scos în cale această barcă pentru a mă duce într-un loc de unde aș putea să mă întorc în patrie i l-am rugat pe Majestatea Sa să dea ordin să mi se pună la îndemână tot ce-mi trebuie spre a-mi echipa nava; totodată i-am cerut și încuviințarea de a pleca, lucru pe care l-am obținut, după ce, foarte curtenitor, a căutat să mă înduplece să rămân.

În tot acest răstimp, eram peste măsură de uluit că la curtea din Blefuscu nu se înfățișase încă nici un sol din partea împăratului meu. Mai târziu însă mi s-a dat să înțeleg în taină că Majestatea Sa, neputînd să-și închipuie că eu aș ști cât de cât ceva despre planurile sale, era încredințat că am plecat în Blefuscu, potrivit cu încuviințarea ce mi-o dăduse și despre care știa întreaga curte, numai pentru a-mi ține făgăduiala, urmând să mă înapoiez peste câteva zile, când ceremoniile de la curtea din Blefuscu vor fi luat sfârșit. În cele din urmă, însă, îndelungata mea absență începu să-l supere pe suveran, și după ce se consultă cu vistiernicul și cu ceilalți uneltitori, un dregător fu trimis cu o copie a actului de acuzare împotriva mea. Solul avea instrucțiuni de a-i zugrăvi monarhului din Blefuscu „marea îngăduință a stăpânului său, care se mulțumea să mă pedepsească doar cu pierderea vederii"; să-i spună de asemenea „că am fugit de judecată, și dacă nu mă voi înapoia în două ore, mi se va lua titlul de nardac și voi fi declarat trădător". Trimisul mai adăugă că „pentru menținerea păcii și prieteniei între cele două împărății, stăpânul său așteaptă ca fratele său din Blefuscu să poruncească să fiu trimis înapoi în Liliput, legat de mâini și de picioare, pentru a fi pedepsit ca trădător".

Împăratul din Blefuscu, după ce se sfătui trei zile cu dregătorii săi, trimise un răspuns plin de curtenie și de scuze. El spunea că „fratele său știe că e cu neputință ca să fiu trimis legat; că deși eu îl lăsasem fără flotă, îmi era totuși nespus de îndatorat pentru multe servicii aduse în legătură cu încheierea păcii. Că nu va trece mult și amândoi împărații vor răsufla ușurați, deoarece am găsit pe țărm un vas uriaș care să mă poarte în larg; că a dat ordin ca vasul să fie echipat cu ajutorul și sub îndrumarea mea și nădăjduia ca peste câteva săptămâni, amândouă împărățiile să scape de năpastă".

Trimisul se înapoie cu acest răspuns în Liliput, iar monarhul din Blefuscu mi-a povestit după aceea tot ce s-a întâmplat, oferindu-mi totodată (în chipul cel mai confidențial) binevoitorul său sprijin dacă voi rămâne în serviciul său.

Dar cu toate că l-am crezut sincer când mi-a făcut această propunere, eram hotărât să nu mă mai încred în monarhi sau miniștri, ori de câte ori puteam să mă feresc; de aceea, mulțumindu-i cum se cuvine pentru intențiile sale binevoitoare, l-am rugat cu umilință să mă ierte. I-am spus că, "de vreme ce soarta, bună sau rea, îmi scosese o barcă în cale, eram hotărât să înfrunt oceanul, mai curând decât să fiu prilej de dihonie între doi monarhi atât de puternici". N-aș putea spune că împăratul s-a arătat nemulțumit, ba mai mult, din întâmplare am aflat că era chiar foarte bucuros de hotărârea mea, ca de altfel cea mai mare parte dintre miniștrii săi.

Toate acestea m-au făcut să-mi grăbesc întrucâtva plecarea, iar curtea, nerăbdătoare să se vadă odată scăpată, m-a ajutat cu dragă inimă. Cinci sute de lucrători, sub îndrumarea mea, s-au îndeletnicit cu confecționarea a două pânze pentru barcă, unind treisprezece fâșii de pânză din cea mai tare. Eu m-am chinuit să fac funii și odgoane, împletind câte zece, douăzeci sau treizeci din cele mai groase și rezistente funii ale lor. Un pietroi, găsit pe coastă după îndelungate cercetări, mi-a slujit drept ancoră. Aveam la îndemână seul a trei sute de vaci ca să-mi ung barca, precum și pentru alte scopuri. După multă caznă, am izbutit să dobor câțiva din cei mai mari copaci pentru a-mi face vâsle și catarge; iar constructorii de vase ai Majestății Sale m-au ajutat mult, netezindu-le după ce eu făcusem munca brută.

La vreo lună de zile, când totul fu gata, am trimis vorbă împăratului că-i aștept poruncile și că vreau să-mi iau rămas bun. Împăratul și familia regală ieșiră din palat; eu m-am culcat pe burtă ca să-i sărut mâna, pe care monarhul mi-a întins-o grațios; la fel a făcut și împărăteasa și prinții. Majestatea Sa mi-a dăruit cincizeci de pungi cu câte două sute de sprugi fiecare, precum și portretul său în mărime naturală, pe care l-am băgat imediat în mănușă ca să-l feresc de stricăciuni. Ceremoniile prilejuite de plecarea mea au fost prea multe, ca să-l mai plictisesc pe cititor zugrăvindu-i-le.

Am încărcat barca cu carnea a o sută de boi și trei sute de oi, cu o cantitate corespunzătoare de pâine și băutură, precum și cu hrana pregătită de patru sute de bucătari. Am luat cu mine șase vaci și doi boi vii și un număr egal de oi și berbeci, cu gândul de a-i duce în țara mea și de a-i prăsi; iar pentru întreținerea lor aveam pe bord un mănunchi bunicel de fân și un săculeț cu grâu.

Aș fi luat bucuros o duzină de locuitori, dar împăratul, de bună seamă, nu ar fi încuviințat așa ceva; și, în afară de faptul că mi s-au scotocit cu grijă buzunarele, Majestatea Sa mi-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare că nu voi răpi nici un supus de al său, chiar dacă acesta ar dori să plece de bunăvoie și din proprie dorință.

După ce mi-am pregătit așadar lucrurile cum m-am priceput mai bine, am ridicat pânzele în a douăzeci și patra zi a lunii septembrie 1701, la șase dimineața, iar după ce am străbătut vreo patru leghe în direcția nord, vântul bătând dinspre sud-est, la șase seara am zărit o insulă mică la vreo jumătate de leghe înspre nord-vest. M-am îndreptat într-acolo și am aruncat ancora în partea mai adăpostită a insulei care părea nelocuită. Am îmbucat câte ceva și m-am culcat. Am dormit dus, cel puțin șase ceasuri după câte bănuiesc, pentru că la două ore după ce m-am deșteptat a început să se lumineze de ziuă. Noaptea era senină. Mi-am luat gustarea de dimineață înainte de a răsări soarele, apoi am ridicat ancora pe un vânt prielnic și am plutit în aceeași direcție ca și în ajun, fiind îndrumat de busola pe care o aveam în buzunar. Intenția mea era să ajung, dacă se putea, la una din insulele despre care aveam motive să cred că se găsesc la nord-est de Țara Van Diemen. În ziua aceea nu am descoperit nimic, dar în cea următoare, pe la trei după amiază, când, după calculele mele, străbătusem douăzeci și patru de leghe de la Blefuscu, am zărit o corabie plutind în direcția sud-est; eu mă îndreptam spre est. Am strigat și i-am făcut semne, dar nu am primit nici un răspuns; totuși mi-am dat seama că mă apropiam de ea, fiindcă vântul sufla mai încet. Am întins toate pânzele și peste o jumătate de oră cei de pe corabie m-au zărit; au înălțat un steag și au tras cu tunul. E greu să descriu bucuria ce m-a cuprins la gândul neașteptat că-mi voi revedea patria și pe cei dragi. Vasul și-a încetinit mersul și eu l-am abordat între cinci și șase seara, în ziua de douăzeci și șase septembrie; și mi-am simțit inima săltând de bucurie la vederea pavilionului englez. Mi-am vârât vacile și oile în buzunarele hainei și m-am urcat pe bord cu mica mea încărcătură de provizii. Era un vas englez de comerț care se întorcea din Japonia prin mările nordului și sudului; căpitanul, domnul John Biddel din Deptford, era un om foarte îndatoritor și un marinar neîntrecut.

Ne găseam acum la 30 de grade latitudine sudică; pe bord se aflau vreo cincizeci de oameni, iar printre ei mi-a fost dat să întâlnesc un vechi camarad de al meu, Peter Williams, care m-a descris căpitanului în culori cât se poate de frumoase. Căpitanul m-a tratat cu bunăvoință și m-a rugat să-i spun de unde vin și unde vreau să mă duc. I-am povestit totul în câteva cuvinte, însă omul și-a închipuit că aiurez și că primejdiile prin care trecusem mi-au tulburat mințile. Atunci am scos din buzunar vitele și oile, iar căpitanul, după ce s-a minunat îndeajuns, s-a convins că-i spusesem adevărul. I-am arătat apoi aurul pe care mi-l dăruise împăratul din Blefuscu, portretul în mărime naturală al Majestății Sale, precum și alte rarități din țara aceea. I-am dat două pungi de câte două sute de sprugi fiecare și i-am făgăduit că la sosirea în Anglia îi voi dărui o vacă și o oaie gata să fete.

Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunțită a acestei călătorii, netulburată de nimic în cea mai mare parte a ei. Am ajuns la Downs la 13 aprilie 1702. Pe drum mi s-a întâmplat o singură nenorocire, și anume că șobolanii de pe vas mi-au mâncat o oaie; i-am găsit oasele într-o gaură, curățate de toată carnea. Celelalte animale le-am debarcat cu bine și le-am lăsat să pască pe o pajiște din Greenwich, unde s-au apucat să mănânce cu poftă iarba mătăsoasă, cu toate că mă temusem că n-o să le placă. Pe de altă parte, n-aș fi izbutit să le țin în viață de-a lungul unei călătorii atât de lungi, dacă îndatoritorul căpitan nu mi-ar fi dat o parte din biscuiții lui cei mai buni care, pisați și amestecați cu apă, au alcătuit hrana lor regulată. În scurtul răstimp cât am stat în Anglia, am realizat câștiguri frumoase arătând animalele multor persoane de vază precum și altora; înainte de a întreprinde a doua călătorie a mea, le-am vândut cu șase sute de lire. Întorcându-mă din ultima mea călătorie, am constatat că aceste soiuri s-au înmulțit considerabil, mai ales oile, ceea ce, sper, va fi de mare folos fabricilor de lână, datorită fineței firului.

Nu am stat decât două luni cu soția și cu familia mea, pentru că dorința nepotolită de a călători prin țări străine nu-mi da pace. I-am lăsat soției mele o mie cinci sute de lire și am instalat-o într-o casă frumoasă din Redriff. Restul capitalului l-am luat cu mine, parte în bani, parte în mărfuri, în speranța că-mi voi spori avutul.

Unchiul meu John îmi dăruise o moșie lângă Epping cu un venit de vreo treizeci de lire anual și am închiriat pe o perioadă îndelungată hanul „La Taurul negru" din Fetter Lane, care îmi aducea încă odată pe atât; așa că primejdia de a-mi lăsa familia pe drumuri fusese înlăturată. Fiul meu Johnny, botezat astfel după unchiul lui, urma la școală și era un copil sârguitor. Fiica mea Betty (care acum e măritată și are copii) învăța pe atunci să coasă. M-am despărțit de soție, băiat și fată, și unii și alții cu lacrimi în ochi, și m-am urcat pe bordul unui vas comercial de trei sute de tone, Adventure, cu destinația Surat, comandat de căpitanul John Nicholas din Liverpool. Dar descrierea acestei călătorii va fi cuprinsă în partea a doua a cărții mele.