Călătoriile lui Gulliver

CAPITOLUL VI

Autorul continuă să zugrăvească cele văzute la academie. El propune câteva îmbunătățiri, primite cu multă bunăvoință.

La școala de proiectanți politici, unde nu m-am simțit de loc la largul meu, judecata nu pare să fie la loc de cinste. Profesorii mi s-au înfățișat ca niște oameni scrântiți de-a binelea, și asemenea priveliști au darul să mă întristeze întotdeauna. Nenorociții aceștia propuneau fel de fel de planuri, potrivit cărora monarhii urmau să fie convinși să-și aleagă favoriții ținând seama de înțelepciunea, capacitatea și virtuțile lor; planuri pentru a-i învăța pe miniștri să aibă întotdeauna în vedere numai binele obștesc; pentru a răsplăti meritele, virtutea, precum și serviciile aduse țării; planuri pentru a-i deprinde pe principi să-și cunoască adevăratele lor interese, punându-le de acord cu interesele poporului lor; pentru a numi în diferite slujbe oameni capabili să le îndeplinească, și multe alte asemenea himere care nu i-au trecut niciodată prin minte vreunui om, adeverind în felul acesta vechea mea părere că "nu există nimic fără noimă sau absurd pe care filozofii să nu-l fi înfățișat ca adevăr".

Totuși, trebuie să fiu drept și să recunosc că nu toți erau atât de smintiți. Așa de pildă, se afla acolo un doctor foarte iscusit care părea atotcunoscător în ceea ce privește natura și sistemul de guvernare. Acest personaj ilustru își întrebuințase cunoștințele în chipul cel mai folositor, găsind leacuri uimitoare pentru toate bolile și corupțiile de care s-au molipsit departamentele administrației publice, datorită viciilor sau cusururilor celor care cârmuiesc, precum și destrăbălării de care dau dovadă cei ce trebuie să se supună. De pildă: toți scriitorii și filozofii au căzut de acord că există o asemănare universală și de netăgăduit între corpul omenesc și politică; poate fi oare ceva mai limpede decât faptul că sănătatea amândurora trebuie păstrată, și bolile amândurora - tămăduite cu ajutorul acelorași prescripții?

E un lucru știut de toată lumea că senatele și marile consilii sunt adesea tulburate de umori morbide, pletorice, ebuliente și altele; de asemenea suferă de nenumărate boli de cap și mai cu seamă de inimă, de convulsii puternice, cu contracții dureroase ale nervilor și tendoanelor la ambele mâini, dar mai ales la mâna dreaptă, de dureri de splină, gaze îngrămădite în pântece, amețeli și delir, de tumori scrofuloase, pline de materie purulentă, rău mirositoare, de râgâieli, de o foame de lup sau digestii proaste, precum și de multe altele pe care nu le voi mai aminti. Doctorul acesta propunea așadar ca la întrunirea senatului, anumiți doctori să fie de față la dezbaterile din primele trei zile, iar la sfârșitul fiecărei zile să ia pulsul fiecărui senator. Apoi, după ce vor fi chibzuit îndelung și se vor fi consultat asupra bolilor de care suferă senatorii, precum și asupra mijloacelor de vindecare, în cea de a patra zi să vină în senat însoțiți de farmaciști care să aibă la ei medicamentele necesare; și înainte ca senatorii să-și reia locurile, să li se administreze lenitive, aperitive, abstersive, corosive, restringente, paliative, laxative, cefalalgice, icterice, apoflegmatice, acustice, după cum cere fiecare caz în parte; și, potrivit efectului acestor medicamente, să le repete, să le modifice sau să le înlăture la următoarea ședință.

Proiectul acesta nu putea fi prea costisitor și, după umila mea părere, ar putea fi de mare folos pentru a grăbi luarea de hotărâri în țările unde senatul are un cuvânt de spus în ceea ce privește puterea legislativă; ar face cu putință unanimitatea voturilor, ar scurta dezbaterile, ar deschide unele guri care sunt acum zăvorite și ar închide multe altele care sunt acum deschise; ar domoli neastâmpărul celor tineri și ar mai muia încăpățânarea celor bătrâni, i-ar struni pe cei proști și i-ar potoli pe cei obraznici.

Și deoarece toată lumea se plânge că favoriții monarhilor au o memorie slabă, același doctor propunea ca "oricine e primit de un prim-ministru, după ce și-a spus păsul cât mai pe scurt și în cuvinte cât mai limpezi, la plecare să-l ciupească pe sus-amintitul ministru de nas, să-i tragă un picior în pântece, să-l calce pe bătături, să-l tragă de urechi de trei ori, să-i înfigă un ac în partea posterioară sau să-l piște de braț până îl face numai vânătăi, ca să-l împiedice să uite cele discutate; și la fiecare audiență să repete toate acestea până când cererea i se va îndeplini sau îi va fi refuzată categoric."

Doctorul mai cerea, printre altele, „ca fiecare senator din marele consiliu al unei națiuni, după ce își expune punctul său de vedere și-l sprijină cu argumente, să fie obligat să voteze împotriva propriei sale păreri; în felul acesta rezultatul nu ar putea fi decât prielnic pentru binele obștesc".

Împotriva ciocnirilor prea violente dintre partide, doctorul propunea un leac minunat de împăcare. Iată-l: iei o sută de conducători ai fiecărui partid, îi așezi perechi-perechi pe cei ale căror capete sunt cam de aceeași mărime, apoi pui doi meșteri îndemânatici să le reteze căpățânile cu ferăstrăul, în același timp, în așa fel, încât creierii să fie împărțiți în două jumătăți egale. Jumătățile astfel obținute să fie schimbate între ele, fiecare fiind așezată în țeasta potrivnicului. Operația aceasta, ce-i drept, cere oarecare precizie, dar profesorul ne încredința că „dacă e făcută cu îndemânare, vindecarea e sigură". El judeca în felul următor: „Cele două jumătăți de creier fiind lăsate să se ciorovăiască între ele în aceeași țeastă nu vor întârzia să ajungă la o înțelegere, aducând în cele din urmă cumpătare și gândire logică, lucru ce ar fi de dorit să existe în mințile tuturor acelora care își închipuie că menirea lor pe lumea asta este numai de a supraveghea și de a conduce. Cât privește deosebirea cantitativă și calitativă dintre creieri, doctorul m-a asigurat că atunci când e vorba de șefii partidelor, lucrul acesta nu are nici o importanță.

Am ascultat o discuție foarte aprinsă între doi profesori cu privire la cele mai lesnicioase și mai eficace mijloace de a lua bani de la supuși, fără a-i supăra cu ceva. Primul afirma că cel mai strașnic mijloc ar fi să se pună un anumit impozit pe viciu și pe nebunie, iar suma ce ar urma s-o plătească fiecare om să fie hotărâtă, în chipul cel mai nepărtinitor, de un juriu compus din vecinii lui. Celălalt era de părere contrarie: să fie impuse însușirile trupești și sufletești pe care oamenii le prețuiesc în chip deosebit, iar impozitul să fie mai mare sau mai mic, după gradul de desăvîrșire. Cât privește aprecierea, să fie lăsată întru totul pe seama fiecăruia. Cele mai ridicate impozite urmau să le plătească bărbații care se bucură de cea mai mare trecere în ochii femeilor, iar suma - fixată după numărul și felul dovezilor primite; asupra acestor lucruri trebuiau să hotărască singuri. Mai propunea ca inteligența, vitejia și buna cuviință să fie de asemenea supuse la impozite mari, plătite în același chip, adică în baza declarației fiecăruia, cu privire la măsura în care se bucură de aceste însușiri.

Cât despre cinste, dreptate, înțelepciune și învățătură să nu fie supuse la nici un fel de impozit, deoarece acestea sunt însușiri atât de rare, încât nici un om nu le va recunoaște vecinului său și nu le va prețui la el însuși.

Se mai propunea ca femeile să fie impuse după frumusețe și după găteli, bucurându-se și ele de privilegiul acordat bărbaților de a se judeca singure. Statornicia, castitatea, bunul simț și bunătatea nu urmau să fie supuse impunerii, deoarece veniturile nu ar fi acoperit cheltuielile cerute de strângerea impozitelor.

Pentru ca senatorii să rămână credincioși intereselor coroanei, profesorul propunea ca marile dregătorii să fie câștigate la loterie, fiecare senator trebuind să depună în prealabil jurământ și garanție că va vota pentru curte, fie că va câștiga sau nu; cei care pierdeau aveau libertatea să joace la loterie pentru următorul post vacant. În felul acesta, speranța și probabilitatea erau veșnic vii, nimeni nu putea să se plângă de făgăduieli ce nu fuseseră ținute, ci punea dezamăgirile numai pe seama spartei, ai cărei umeri sunt mai largi și mai zdraveni decât cei ai unui ministru.

Un alt profesor mi-a arătat o foaie mare de hârtie cuprinzând mijloacele prin care puteau fi descoperite comploturile și conspirațiile împotriva cârmuirii. El îi sfătuia pe marii bărbați de stat să cerceteze mâncarea tuturor persoanelor suspecte, orele când luau masa, pe care parte dormeau, cu care mână își ștergeau posteriorul. De asemenea, ei trebuiau să le examineze cu multă atenție excrementele și, după culoare, miros, gust, tărie și vechimea acestora, să le judece gândurile și țelurile deoarece, spunea profesorul, niciodată nu sunt oamenii mai serioși, mai meditativi, mai gravi, ca atunci când stau pe scaun - lucru constatat de el din propria-i experiență; de pildă, atunci când se gândea într-o doară cum ar putea mai bine să-l ucidă pe rege, excrementele lui căpătau o culoare verzuie, și cu totul alta când se gândea să pună la cale doar o răscoală sau să incendieze capitala.

Textul era scris cu multă pricepere, cuprinzând multe observații ciudate și în același timp folositoare pentru politicieni, dar, după câte mi-am putut da eu seama, lucrarea nu era completă.

Nu m-am sfiit să-mi spun părerea autorului și m-am oferit să vin cu unele adăogiri. Mi-a primit propunerea cu mai multă bunăvoință decât arată de obicei scriitorii, mai cu seamă cei din tagma teoreticienilor, susținând că ar fi bucuros să afle lucruri noi.

I-am spus că în împărăția Tribnia, numită de băștinași Langden, unde poposisem cîtăva vreme în timpul călătoriilor mele, cea mai mare parte a poporului e alcătuită din denunțători, martori, informatori, acuzatori, reclamanți, mincinoși și sperjuri, cu toate slugile și uneltele lor, toți folosiți și plătiți de miniștri și de locțiitorii lor. În împărăția aceea, comploturile sunt de obicei opera persoanelor care doresc să-și câștige faima de politicieni iscusiți, care vor să învioreze o administrație capie, să înăbușe sau să abată pe alte făgașuri nemulțumirea unanimă, să-și umple lăzile cu amenzi și să determine creșterea sau scăderea încrederii publicului, potrivit cu propriile lor interese. Din capul locului, ei se înțeleg între dânșii asupra oamenilor care urmează să fie învinovățiți de complot, apoi au grijă să pună mâna pe toate scrisorile și hârtiile acestora, iar pe autorii lor - în lanțuri. Aceste hârtii sunt încredințate unor artiști foarte pricepuți în descifrarea înțelesurilor ascunse ale cuvintelor, silabelor și literelor.

Așa, de pildă, ei știu că „scaun găurit" înseamnă consiliu privat; „cârd de gâște", senatul; „câine șchiop", un năvălitor "ciuma", armată permanentă; „cărăbuș", prim ministru; „gută", mare prelat; spânzurătoare", secretar de stat; „oală de noapte", consiliul marilor dregători; „sită", doamnă de la curte; „mătură", revoluție; „cursă de șoareci", slujbă publică; „prăpastie fără fund", vistierie; „canal", curte; „tichie de bufon cu clopoței", favorit; „trestie ruptă", curte judecătorească; „butoi gol", general; „rană cu puroi", administrație.

Atunci când această metodă dă greș, au altele două mai eficace, pe care cei mai învățați dintre ei le numesc acrostihuri și anagrame. Potrivit celei dinții, ei pot descifra toate inițialele, dându-le tâlcuri politice. Astfel, N înseamnă complot; B, regiment de cavalerie; L, flotă. Potrivit celei de a doua metode, prin rearanjarea literelor alfabetului dintr-un text suspect, ei pot da în vileag cele mai ascunse țeluri ale unui partid nemulțumit. Așa de pildă, dacă într-o scrisoare către un prieten, eu i-aș scrie acestuia: „Fratele nostru Tom a căpătat trânji", un specialist în arta descifrării își va da seama numaidecât că aceleași litere care alcătuiesc propoziția aceasta pot forma următoarele cuvinte: „Rezistați, se pune la cale un complot". Aceasta este metoda anagramatică.

Profesorul s-a arătat recunoscător pentru aceste informații și mi-a făgăduit că numele meu va fi trecut cu cinste în tratatul lui. Cum nu mai găseam nimic în țara aceea care să mă îndemne să rămân, am început să mă gândesc la întoarcerea în Anglia.

CAPITOLUL VII

Autorul părăsește Lagado. Sosește Ia Maldonada. Nu găsește nici o corabie. Face o scurtă călătorie la Glubbdubdrib. Primirea pe care i-o face guvernatorul.

Laputa și ținuturile înconjurătoare fac parte dintr-un continent care, am toate motivele să cred, se întinde spre răsărit, către acea parte necunoscută a Americii situată la vest de California, și spre nord de Oceanul Pacific, aflat la o distanță nu mai mare de o sută cincizeci de mile de Lagado. Acolo se găsește un port care face negoț cu marea insulă Luggnagg, așezată spre nord-vest la 29 grade latitudine nordică și la 140 grade longitudine. Această insulă Luggnagg este situată la sud-est de Japonia, cam la aproximativ o sută de leghe. Între împăratul Japoniei și regele din Luggnagg există o strânsă prietenie, și datorită acestui lucru navigația între o insulă și cealaltă este foarte intensă. M-am hotărât așadar să mă îndrept într-acolo, cu gândul de a mă întoarce în Europa. Am închiriat doi catâri și o călăuză care să-mi arate drumul și să-mi ducă bruma de bagaj ce aveam. Mi-am luat rămas bun de la nobilul meu protector, care îmi arătase atâta bunăvoință și care, la despărțire, mi-a făcut un dar mărinimos.

Călătoria mea s-a desfășurat fără peripeții vrednice de a fi amintite. Când am sosit în portul Maldonada (așa se numea), n-am găsit nici o corabie care să plece la Luggnagg și se părea că nici nu va fi vreuna prea curând. Orașul e cam tot atât de mare cât Portsmouth. N-a trecut mult și am cunoscut câțiva oameni care m-au primit cu multă ospitalitate.

Un gentilom cu vază îmi spuse că de vreme ce spre Luggnagg nu va pleca nici un vas până într-o lună de zile, mi-aș putea omorî timpul făcând o plimbare spre mica insulă Glubbdubdrib, așezată la vreo cinci leghe depărtare spre sud-vest. Se oferi să mă însoțească împreună cu un prieten de-al lui, făgăduindu-mi că îmi va face rost de o barcă în vederea acestei călătorii.

Glubbdubdrib, în măsura în care pot tălmăci acest cuvânt, înseamnă Insula Vrăjitorilor sau Magicienilor. E cam cât o treime din insula Wight și pământul ei este foarte roditor; triburile sunt conduse de căpetenia unui trib alcătuit din magicieni. Membrii acestui trib se căsătoresc numai între ei, iar cel mai bătrân dintre dânșii le este principe sau guvernator. Are un palat măreț și un parc de vreo trei mii de pogoane, înconjurat de un zid de piatră cioplită, înalt de douăzeci de picioare. În acest parc se află mai multe țarcuri mici pentru vite, precum și semănături și grădini de zarzavat, împrejmuite cu gard.

Guvernatorul și familia lui sunt slujiți de niște servitori cam neobișnuiți. Datorită cunoștințelor sale în arta necromanției, el are puterea de a chema sufletele celor morți și de a le cere să-l slujească vreme de douăzeci și patru de ceasuri, dar nu mai mult. Pe de altă parte, el nu poate chema aceleași suflete înainte de a fi trecut trei luni de zile, decât în cazuri cu totul neobișnuite.

Când am sosit în insulă - pe la ora unsprezece dimineața - unul din domnii care mă însoțea se duse la guvernator și-l rugă să binevoiască a primi pe un străin venit anume spre a avea cinstea să vadă pe înălțimea Sa. Cererea fu încuviințată numaidecât, așa că am intrat toți trei pe poarta palatului, trecând printre două șiruri de străji înarmate și îmbrăcate după o modă foarte veche. Străjerii aveau ceva în înfățișarea lor care mă umplea de groază; mi se făcuse părul măciucă. Am străbătut mai multe apartamente și pretutindeni am fost întâmpinați de slujitori la fel de stranii, așezați de o parte și de alta a încăperilor, asemenea străjilor, până când am ajuns în camera guvernatorului. Aici, după ce am făcut trei plecăciuni adânci și am răspuns la câteva întrebări generale, ni s-a dat voie să ne așezăm pe trei scaune, lângă treapta cea mai de jos a tronului înălțimii Sale. Guvernatorul înțelegea limba din Balnibarbi, cu toate că se deosebea de limba vorbită pe insulă.

Mă rugă să-i povestesc câte ceva despre călătoriile mele și, pentru a-mi arăta că voi fi tratat fără nici un fel de ceremonii, le făcu semn cu degetul tuturor însoțitorilor săi să părăsească încăperea; spre marea mea uimire, au dispărut într-o clipă, asemenea arătărilor din vis, când ne deșteptăm. Nu mi-am putut veni în fire câtăva vreme, până ce guvernatorul mă încredința că nu mi se va întâmpla nimic rău; și dacă am văzut că cei doi tovarăși ai mei nu se sinchisesc câtuși de puțin (pasămite fuseseră adesea primiți în felul acesta), am început să prind curaj și i-am povestit Înălțimii Sale pe scurt câteva din peripețiile mele, uitându-mă mereu înapoi, înspre locul unde văzusem nălucile acelea. Am avut cinstea să iau masa cu guvernatorul, o nouă ceată de fantome aducându-ne mâncarea și servindu-ne. Mi-am dat seama că sunt mai puțin îngrozit decât fusesem în cursul dimineții. Am rămas până la asfințitul soarelui, dar l-am rugat cu umilință pe înălțimea Sa să mă ierte că nu pot primi invitația de a locui la palat. Cei doi prieteni ai mei și cu mine am închiriat o casă în orașul vecin, care este capitala acestei insulițe, iar a doua zi de dimineață ne-am întors pentru a aduce omagiile noastre; guvernatorului, cinste pe care el binevoise să ne-o îngăduie.

În felul acesta am zăbovit în insulă zece zile, petrecându-ne cea mai mare parte a timpului în tovărășia guvernatorului și dormind la locuința noastră. În curând m-am obișnuit într-atâta cu prezența duhurilor, încât a treia sau a patra oară n-am mai încercat nici o emoție, sau, chiar dacă mă mai stăpânea un oarecare simțământ de teamă, curiozitatea mea biruia frica. Înălțimea Sa guvernatorul m-a poftit să invoc orice spirit doresc - ba chiar cete întregi dacă vreau - spiritul oricărui mort de la facerea lumii și până în clipa de față, și să le cer să-mi răspundă la orice întrebare aș socoti eu cu cale să pun, cu condiția ca întrebările mele să privească numai epoca în care au trăit ei. Puteam fi încredințat de un lucru, și anume că îmi vor spune adevărul adevărat, deoarece minciuna era un talent fără nici o noimă în lumea de dincolo.

Mi-am exprimat nemărginita mea recunoștință față da Înălțimea Sa pentru o atare cinste. Ne aflam într-o încăpere de unde aveam o frumoasă priveliște asupra parcului. Și cum primul meu îndemn a fost de a vedea câteva scene pline de strălucire și măreție, am dorit să-l văd pe Alexandru cel Mare în fruntea oștirilor, îndată după bătălia de la Arbela; scenă care, la un semn al guvernatorului, se înfățișă de îndată ochilor noștri, pe un câmp întins, chiar sub, fereastra unde ne aflam.

Alexandru fu chemat în cameră și numai cu multă greutate am izbutit să înțeleg greceasca lui, întrucât cunoșteam prea puțin această limbă; împăratul mă asigură pe cuvânt de cinste că nu fusese otrăvit, ci murise de friguri, deoarece se îmbăta prea des.

L-am văzut apoi pe Hannibal trecând Alpii; acesta îmi spuse că nu avea strop de oțet în toată tabăra.

Veniră apoi Cezar și Pompei în fruntea armatelor lor, gata de luptă. Cel dinții își trăia ultimul mare triumf. Mi-am exprimat dorința de a vedea senatul Romei, adunat într-o sală mare, și o adunare legislativă modernă (pentru comparație), în altă sală. Senatul părea o adunare de eroi și semizei. Ceilalți, o adunătură de boccegii, hoți de buzunare, tâlhari și fanfaroni.

La rugămintea mea, guvernatorul îi făcu semn lui Cezar și lui Brutus să se apropie de noi. M-a cuprins o adâncă venerație la vederea lui Brutus și mi-am dat lesne seama de virtutea-i desăvârșită, de neobositul său avânt și tăria lui sufletească, de dragostea sa curată pentru patrie și de bunăvoința față de întregul neam omenesc, zugrăvite în fiecare trăsătură a chipului său. Am observat cu multă plăcere că acești doi oameni se înțelegeau de minune, iar Cezar îmi mărturisi fără înconjur că cele mai mari fapte din viața lui nu erau nici pe departe atât de strălucite ca omorul comis de Brutus. Am avut cinstea de a discuta mult cu Brutus, și mi-a spus că străbunul său Junius, Socrate, Epaminonda, Caton cel Tânăr, Sir Thomas More și el însuși erau veșnic împreună; iată un sextumvirat la care toate veacurile lumii nu ar mai putea adăuga pe un al șaptelea.

Dar nu vreau să-l plictisesc pe cititor înșirându-i toți oamenii vestiți, al căror spirit a fost invocat spre a-mi potoli setea de a vedea lumea din veacurile antichității, perindându-se prin fața mea. Mi-am desfătat îndeosebi ochii, privind pe ucigașii tiranilor și ai uzurpatorilor și pe acei care au redat libertatea popoarelor asuprite și nedreptățite.

Dar e cu neputință să zugrăvesc mulțumirea pe care am încercat-o, în așa fel încât cititorul să trăiască și el, la rândul lui, astfel de clipe.