Călătoriile lui Gulliver

CAPITOLUL III

Autorul este chemat la curte. Regina îl cumpără de la stăpânul său fermierul și îl prezintă regelui. Discută cu marii învățați ai Majestății Sale. Autorului i se dă un apartament la curte. Se bucură de înalta favoare a reginei. Apără onoarea țării sale. Certurile lui cu piticul reginei.

Munca la care eram supus zi de zi, pricinui în câteva săptămâni o schimbare serioasă în starea sănătății mele. Cu cât stăpânul meu câștiga mai mult de pe urma mea, cu atât devenea mai nesățios, îmi pierdusem cu totul pofta de mîncare și ajunsesem un adevărat schelet. Văzând aceasta și făcîndu-și socoteala că nu mai am mult de trăit, fermierul se hotărî să stoarcă din mine tot ce se mai putea stoarce. În timp ce punea la cale astfel de lucruri, sosi de la curte un sardral sau lacheu, poruncindu-i stăpânului meu să mă ducă de îndată la palat pentru a distra pe regină și pe doamnele ei de onoare. De altfel, câteva dintre doamne mă și văzuseră și povestiseră lucruri extraordinare despre frumusețea, purtarea cuviincioasă și bunul meu simț. Majestatea Sa și însoțitoarele ei au fost mai mult decât încântate de purtarea mea. Am căzut în genunchi și am implorat să mi se acorde onoarea de a săruta piciorul ei împărătesc; dar grațioasa regină, după ce am fost așezat pe masă, mi-a întins degetul ei mic, pe care eu l-am îmbrățișat cu amândouă mâinile și plin de adânc respect i-am atins vârful cu buzele. Regina mi-a pus câteva întrebări generale despre țara mea și despre călătoriile pe care Ie făcusem, la care eu am căutat să răspund cât mai clar și în cât mai puține cuvinte. M-a întrebat dacă aș fi mulțumit să trăiesc la curte. Am făcut o plecăciune adâncă, atingând masa cu capul, și am răspuns umil că sunt robul stăpânului meu, dar dacă ar sta în puterea mea să aleg aș fi mândru să-mi închin viața Majestății Sale. Atunci, regina îl întrebă pe stăpânul meu dacă dorește să mă vândă la un preț bun. El, care se temea că nu voi trăi mai mult de o lună, fu gata să se despartă de mine și ceru o sută de piese de aur, care i-au fost înmânate pe loc, fiecare piesă valorând cât opt sute de moidores. Dacă ținem seama de proporția dintre toate lucrurile din țara aceea față de cele din Europa, precum și de prețul aurului, mai ridicat la ei, de abia dacă toată suma echivala cu o mie de guineeîn Anglia.

Am spus apoi reginei că de vreme ce eram acum cel mai supus vasal al ei, îi cer favoarea ca Glumdalclitch, care mi-a purtat întotdeauna de grijă cu atâta sârguință, bunătate și pricepere, să fie primită în serviciul ei și să fie și mai departe dădaca și profesoara mea.

Majestatea Sa îmi încuviință cererea și obținu cu ușurință consimțământul fermierului, bucuros să-și vadă fiica la curte, în timp ce biata fată nu-și putea ascunde bucuria. Fostul meu stăpân plecă luându-și rămas bun de la mine și spunînd că mă lasă în mâini bune, la care eu nu i-am răspuns nimic, ci am făcut doar o ușoară plecăciune. Reginei nu-i scăpă răceala mea și, după ce fermierul părăsi apartamentul, m-a întrebat care e pricina. Mi-am luat atunci inima în dinți și i-am spus Majestății Sale că fostului meu stăpân nu-i datoram nimic afară doar de faptul că nu a zdrobit creierii unei biete ființe inofensive, descoperită întâmplător pe câmp - mărinimie răsplătită din belșug de banii pe care i-a câștigat purtându-mă prin jumătate din împărăție, precum și de prețul cu care mă vânduse acum. Că viața pe care o dusesem a fost îndeajuns de chinuitoare ca să ucidă un animal de zece ori mai puternic ca mine, că sănătatea mea se șubrezise mult, datorită nesfârșitei corvezi de a distra gloata ceasuri în șir, și, dacă stăpânul meu nu ar fi socotit că zilele-mi sunt numărate, Majestatea Sa nu ar fi făcut un târg atât de ieftin. Cum însă nu mă temeam câtuși de puțin că voi fi prost tratat sub oblăduirea unei regine atât de mari și de bune, podoaba firii, nestemata lumii, încântarea supușilor ei, fenix a creațiunii - speram că temerile fostului meu stăpân se vor dovedi neîntemeiate, căci simțeam cum îmi recapăt puterea sub înrâurirea augustei sale prezențe.

Aceasta e în rezumat cuvântarea mea, rostită cu multe greșeli și poticnindu-mă adesea. Cât despre ultima parte, am ticluit-o cu totul și cu totul în stilul caracteristic acestui popor, Glumdalclitch învățându-mă câteva cuvinte pe de rost, în timp ce mă ducea la curte.

Regina s-a arătat foarte îngăduitoare față de greșelile mele și a rămas surprinsă de atâta duh și bun simț la un animal așa de mic. M-a luat în mână și m-a dus la rege, care se zăvorâse în camera lui de lucru. Majestatea Sa, un monarh cu o înfățișare gravă și severă, nedîndu-și seama la început cu cine are de a face, a întrebat-o pe regină cu răceală, "de când a îndrăgit un splacnuck?" căci pesemne așa i-am părut eu, cum stăteam culcat pe burtă în mâna dreaptă a Majestății Sale. Regina, însă, o ființă poznașă și plină de duh, mă puse binișor în picioare pe birou și-mi porunci să-i spun Majestății Sale povestea vieții mele, lucru pe care l-am făcut în foarte puține cuvinte, iar Glumdalclitch care stătea la ușă, pentru că nu înțelegea să mă scape din ochi, fiind primită înăuntru, adeveri toate cele întâmplate din clipa când poposisem în casa tatălui ei.

Cu toate că regele era un om foarte învățat și studiase filozofia și mai ales matematica, după ce mă cercetă cu luare-aminte și mă văzu umblând în două picioare, își închipui, înainte ca eu să fi deschis gura, că sunt o figurină de ceasornic (ceasurile au ajuns la o mare perfecțiune în țara lor), născocită de vreun artist ingenios. Când însă îmi auzi glasul și văzu că tot ce spun e firesc și rațional, nu-și putu ascunde uimirea. Dar nu se arătă de loc mulțumit de relatările mele cu privire la felul în care venisem în țara lui, crezînd că e o poveste ticluită de Glumdalclitch și de tatăl ei, care mă învățaseră un număr de cuvinte ca să mă vândă pe un preț mai bun. Stăpânit de aceste gânduri, îmi mai puse câteva întrebări și primi din nou răspunsuri inteligente, răspunsuri ce păcătuiau doar printr-un accent străin și o cunoaștere imperfectă a limbii, împănată cu câteva fraze rustice, învățate de mine în casa fermierului și nepotrivite cu vorbirea aleasă de la curte.

Majestatea Sa trimise după trei cărturari, care, potrivii obiceiului țării, urmau să fie primiți la curte în săptămâna aceea. Acești domni, după ce m-au cercetat cu multă luare-aminte, se dovediră a avea păreri deosebite. Au căzut cu toții de acord că n-am putut fi zămislit după legile obișnuite ale firii deoarece n-aveam putința să-mi apăr viața, nici prin iuțeala picioarelor, nici cățărându-mă în copaci și nici săpîndu-mi vizuini în pământ.

După dinți, pe care mi i-au examinat cu multă atenție, și-au dat seama că sunt un animal carnivor; cum însă cele mai multe patrupede mă întreceau cu mult, iar șoarecii de câmp și alte animale erau mult mai sprintene ca mine, nu-și puteau închipui cum reușesc să nu mor de foame, afară doar dacă nu mă hrăneam cu melci și alte insecte, ceea ce ei erau gata să dovedească prin nenumărate argumente savante că nu este cu putință. Unul din aceste capete luminate fu de părere că s-ar putea ca eu să fiu un embrion sau un avorton. Ipoteza aceasta fu respinsă de ceilalți doi, care vedeau că am mădularele perfect de bine dezvoltate și fără nici un cusur și că am trăit mai mulți ani, după cum o dovedea limpede barba mea, ale cărei fire le-au descoperit cu ajutorul unei lupe. Nu voiau să admită că aș fi un pitic, pentru că micimea mea întrecea orice închipuire, iar piticul favorit al reginei, cel mai mic pitic cunoscut în întreaga țară, era înalt de aproape treizeci de picioare. După multe discuții, au ajuns la concluzia unanimă că sunt doar un relplum scalclath, ceea ce, cuvânt cu cuvânt, înseamnă lusus naturae, concluzie întru totul pe placul filozofiei moderne din Europa, ai cărei învățați, disprețuind vechea portiță de scăpare a cauzelor oculte, cu ajutorul căreia discipolii lui Aristotel căutau în zadar să-și ascundă ignoranța, au născocit această minunată soluție a tuturor dificultăților spre negrăitul progres al cunoștințelor omenești.

După această concluzie hotărâtoare, am rugat stăruitor să mi se îngăduie să spun și eu două cuvinte. M-am adresat regelui și l-am asigurat pe Majestatea Sa că vin dintr-o țară cu mai multe milioane de cetățeni de statura mea, unde animalele, pomii și casele sunt toate proporționate și unde, în consecință, aș putea, la fel de bine ca și supușii Majestății Sale, să mă apăr și să mă hrănesc; socoteam că e un răspuns complet la argumentele domnilor acelora. La acestea, ei s-au mulțumit să zâmbească disprețuitor, zicând că fermierul a știut să mă dădăcească foarte bine. Regele însă, minte mult mai luminată, dădu drumul învățaților și trimise după fermier care, din fericire, nu plecase încă din oraș. Și după ce-l descusu mai întâi între patru ochi, și-l puse apoi de față cu mine și cu fetița lui, Majestatea Sa începu să-și spună că s-ar putea ca tot ce-i povestisem să fie adevărat.

O rugă pe regină să poruncească să fiu bine tratat și fu de părere ca Glumdalclitch să continue a mă îngriji, deoarece băgase de seamă că țineam mult unul la celălalt. Fetei i se dădu un apartament confortabil la curte, un fel de guvernantă care să o educe, o servitoare ca s-o îmbrace și încă două pentru felurite alte treburi; dar îngrijirea mea fu lăsată numai și numai în seama ei. Regina porunci tâmplarului ei să facă o cutie care să-mi servească drept dormitor, după modelul indicat de Glumdalclitch și de mine. Omul acesta era un meșter foarte iscusit și, sub îndrumările mele, îmi construi în trei săptămâni o cameră de lemn de șaisprezece picioare pătrate, înaltă de douăsprezece picioare, cu ferestre, o ușă și două firide, aidoma unui dormitor londonez. Scândura care alcătuia tavanul putea fi ridicată și lăsată în jos cu ajutorul a două țâțâni; pe acolo fu coborât un pat pregătit de tapițerul Majestății Sale. Glumdalclitch îl scotea în fiecare zi la aer și păturea așternutul cu mâna ei. Noaptea, după ce-l cobora în cameră, închidea capacul deasupra mea. Un alt meșter foarte priceput, vestit pentru iscusința cu care executa tot felul de nimicuri, se apucă să-mi facă două scaune cu spetează dintr-un material asemănător cu fildeșul, precum și două mese și un scrin în care să-mi pun lucrurile. Camera era căptușită cu plăpumi de toate părțile - pereți, dușumea și tavan - pentru a preîntâmpina orice accident pricinuit de neatenția celor ce m-ar fi purtat și pentru a mai îndulci hurducăturile când aș fi fost dus cu trăsura. Am rugat să mi se facă un lacăt să pun la ușă, ca să împiedic intrarea șobolanilor și a șoarecilor. După mai multe încercări, fierarul făuri cel mai mic lacăt ce se văzuse vreodată în țara aceea; mărturisesc că mie mi-a fost dat să văd chiar unul mai mare la poarta casei unui gentilom din Anglia. Până la urmă, am păstrat cheia la mine în buzunar, de teamă că Glumdalclitch ar putea s-o piardă. Regina porunci de asemenea să fie adusă mătasea cea mai subțire ce putea fi găsită ca să mi se facă haine - ceva mai groasă decât păturile englezești - și care m-au stânjenit nespus până ce m-am obișnuit cu ele. Erau croite după moda țării, semănînd întrucâtva cu hainele persanilor, și ale chinezilor - o îmbrăcăminte cuviincioasă și sobră.

Regina mă îndrăgi atât de mult, încât nu mai putea mânca fără mine. Aveam o măsuță așezată pe masa pe care mânca Majestatea Sa, chiar lângă cotul ei stâng, și un scaun pe care să stau jos.

Glumdalclitch ședea pe un scaun nu prea departe, ca să mă ajute și să aibă grijă de mine. Avea un șir întreg de vase de argint, precum și alte lucruri trebuincioase care, în comparație cu ale reginei, nu erau mai mari decât cele pe care le văzusem într-un magazin de jucării din Londra, pentru o căsuță de păpuși. Mica mea dădacă le ținea în buzunar într-o cutie de argint și mi le dădea la masă când aveam nevoie de ele, spălându-le întotdeauna singură. Cu regina nu lua masa nimeni, în afară de cele două principese, cea mai mare în vârstă de șaisprezece ani și cea mai mică de treisprezece ani și o lună. Majestatea Sa obișnuia să-mi pună în farfurie un dumicat de carne, pe care mi-l tăiam singur, și grozav îi plăcea să mă vadă mâncând fărâmițele acelea, căci regina (cu tot stomacul ei plăpând) lua dintr-o îmbucătură atât cât puteau mânca la o masă vreo zece fermieri englezi, priveliște care uneori îmi făcea silă. Zdrobea între dinți o aripă de ciocârlie, cu oase cu tot, deși era de nouă ori mai mare decât aripa unui curcan zdravăn de la noi, și băga în gură un dumicat de pâine cât două jimble de doisprezece penny fiecare. Dintr-o sorbitură golea o cupă de aur, în care încăpea mai mult de un butoi de vin de al nostru. Cuțitele pe care le folosea erau de două ori mai lungi decât lamele coaselor noastre, așezate în prelungirea cozii. Lingurile, furculițele și toate celelalte aveau cam aceleași dimensiuni. Îmi aduc aminte că odată Glumdalclitch m-a dus la palat să-mi arate niște mese pe care vreo zece-douăsprezece cuțite și furculițe uriașe dintr-acestea erau puse grămadă în picioare. O priveliște mai înspăimântătoare nici că-mi fusese dat să văd până atunci.

În fiecare miercuri (care, după cum am amintit, e ziua lor de sărbătoare), regele și regina, împreună cu vlăstarele regale de ambele sexe, obișnuiau să ia masa în apartamentele Majestății Sale, al cărui favorit eram acum, și cu acest prilej măsuța și scăunașul meu erau așezate în stânga sa, în fața unei solnițe. Regelui îi făcea plăcere să stea de vorbă cu mine, întrebându-mă despre obiceiurile, religia, legile, forma de guvernământ și învățătura din Europa, iar eu mă străduiam să-l lămuresc cât puteam mai bine. Suveranul avea o minte limpede și o judecată atât de precisă, încât făcea reflecții și observații foarte înțelepte asupra a tot ce-i spuneam.

Dar trebuie să mărturisesc că, după ce am vorbit poate prea amănunțit despre scumpa mea patrie, despre comerțul și războaiele noastre pe mare și pe uscat, despre schismele religioase și despre partidele din țară, prejudecățile educației sale au triumfat și el nu s-a putut stăpâni să nu mă ia în mâna dreaptă și, lovindu-mă ușor cu cealaltă, să nu mă întrebe, râzând din toată inima, dacă sunt Whig sau Tory. Apoi întorcându-se către primul ministru, care aștepta în spatele lui cu un sceptru alb în mână, lung aproape cât catargul vasului Royal Sovereign, îi atrase atenția cât de vrednic de disprețuit este dorul de mărire, dacă și niște biete gângănii ca mine se pot maimuțări de dragul lui. "Și totuși, - adăugă el, - fac rămășag că vietățile astea își au și ele titlurile și onorurile lor, clădesc și ele cuiburi și vizuini pe care le numesc case și orașe, se grozăvesc și se împopoțonează, iubesc, luptă, se ceartă, înșală și trădează." Și tot așa mai departe, în timp ce eu făceam fețe-fețe de indignare, auzind cum nobila noastră țară, stăpâna artelor și armelor, spaima Franței, arbitrul Europei, patria virtuților, a evlaviei, cinstei și adevărului, fala și pizma lumii, e tratată cu atâta dispreț.

Dar cum nu eram în situația de a mă arăta jignit, după ce am cumpănit mai bine, am început chiar să mă îndoiesc dacă am fost jignit cu adevărat. Căci după trecerea câtorva luni, când mă mai deprinsesem cu înfățișarea și felul de a vorbi al acestor oameni, dându-mi seama că fiecare lucru asupra căruia îmi aruncam privirile e proporțional, oroarea pe care o încercasem la început, datorită mărimii și aspectului lor, scăzuse într-atâta, încât dacă mi-ar fi fost dat atunci să văd o societate de doamne și lorzi din Anglia, îmbrăcați în haine de sărbătoare și jucându-și cu toții rolurile care mai de care mai manierat, împăunându-se, ploconindu-se și flecărind - tare aș mai fi fost ispitit să râd de ei cum râdeau de mine regele și marii dregători. Ba, ce zic, eu însumi nu mă puteam stăpâni să nu râd de mine, când regina mă lua în palmă și se așeza în fața oglinzii, în care mă vedeam alături de dânsa! Și cum nu putea fi nimic mai ridicol decât o astfel de comparație, am început cu adevărat să mă închipui micșorat cu mult față de mărimea mea obișnuită.

Nimic nu mă înfuria și nu mă umilea mai mult decât piticul reginei, care, fiind creatura cea mai scundă din țara aceea (cred că nu avea nici chiar treizeci de picioare), devenise atât de obraznic la vederea unei făpturi mult mai mici decât el, încât se umfla veșnic în pene și se grozăvea când trecea pe lângă mine spre anticamera reginei, în timp ce eu stăteam pe vreo masă discutând cu lorzii sau doamnele de la curte, și rareori se întâmpla să nu arunce vreo vorbă usturătoare pe socoteala micimii mele; singura-mi răzbunare era să-l numesc „frate", să-l provoc la luptă și să-i arunc cuvinte obișnuite în gura pajilor.

Într-o zi pe când ne aflam la masă, flecuștețul ăsta răutăcios se înfurie atât de tare la auzul unor vorbe pe care i le aruncasem, încât se urcă pe scaunul Maiestății Sale, mă înhață de mijloc în timp ce eu ședeam liniștit, fără a bănui nimic, și mă zvârli într-un castron mare de argint plin cu smântână, apoi o rupse la fugă cât îl țineau picioarele. Am intrat în smântână până peste cap și dacă n-aș fi fost un bun înotător, mi s-ar fi înfundat cu siguranță, căci în clipa aceea Glumdalclitch se afla întâmplător în celălalt capăt al camerei, iar regina se sperie atât de rău, încât i-a lipsit prezența de spirit să-mi dea o mână de ajutor. Dar mica mea dădacă alergă într-un suflet să mă scape și mă scoase după ce înghițisem mai mult de un quart de smântână. M-au culcat în pat; n-am pățit altceva decât c-am prăpădit un rând de haine. Piticul a fost strașnic biciuit și, ca o pedeapsă în plus, silit să bea toată smântână din castronul în care mă aruncase. După această întâmplare, el nu s-a mai bucurat de nici o trecere în ochii reginei care l-a și dat unei doamne de neam, așa că spre marea mea mulțumire nu l-am mai văzut de atunci. Altfel cine știe până unde ar fi putut merge răzbunarea unui pitic atât de răutăcios.

Îmi mai jucase el odată o festă care a făcut-o pe regină să râdă, dar care totodată a și indignat-o. Atunci, cu siguranță l-ar fi izgonit de la curte, dacă eu n-aș fi fost îndeajuns de mărinimos ca să intervin. Majestatea Sa luase un os cu măduvă și după ce a scos măduva, a pus din nou osul pe farfurie, așa cum stătuse mai înainte. Piticul, pândind clipa prielnică, când Glumdalclitch se îndrepta spre bufet, se urcă pe scaunul pe care ședea ea ca să aibă grijă de mine în timpul mesei, mă înhață cu amândouă mâinile și strângându-mi picioarele, mă vârî în os până la brâu; am stat așa câtva timp ca un caraghios. Cred că s-a scurs aproape un minut fără ca cineva să-și dea seama de cele întâmplate, căci socoteam că nu e de demnitatea mea să strig. Și numai datorită faptului că monarhii nu prea au obiceiul să mănânce mâncarea fierbinte nu mi-am fript picioarele; numai ciorapii și pantalonii erau într-un hal fără hal. La stăruințele mele, singura pedeapsă cu care s-a ales piticul a fost o bătaie zdravănă.

Adeseori, regina mă lua peste picior pentru că-i păream fricos și mă-ntreba dacă toți compatrioții mei seamănă cu mine. Dar iată despre ce-i vorba. În timpul verii, țara e năpădită de muște, iar insectele astea scârboase, mari cât niște ciocârlii de Dunstable, nu-mi dădeau pace în timpul mesei, necăjindu-mă cu bâzâitul lor pe la urechi. Din când în când, se așezau pe mâncare, lăsându-și acolo excrementele lor scârboase sau ouăle, întru totul vizibile pentru mine, dar nu și pentru locuitorii acelei țări, a căror vedere nu era atât de ageră la perceperea obiectelor mai mici. Câteodată mi se așezau pe nas sau pe frunte și mă înțepau până la sânge, ba pe deasupra mai aveau și un miros respingător. Mie mi-era ușor să văd materia aceea vâscoasă care, după cum ne spun naturaliștii, îngăduie acestor creaturi să umble pe tavan și să nu cadă. Am avut mult de furcă apărându-mă împotriva acestor lighioane hidoase și tresăream fără voie ori de câte ori poposeau pe fața mea. Piticul avea obiceiul să prindă muște - așa cum fac școlarii noștri - și pe neașteptate să le dar drumul sub nasul meu, ca să mă sperie pe mine și s-o distreze pe regină. Eu le făceam de petrecanie tăindu-le în bucăți cu cuțitul, în timp ce zburau prin aer, îndemânarea mea stârnind admirație.

Îmi amintesc că într-o dimineață, Glumdalclitch așezase cutia mea pe fereastră, cum făcea de obicei în zilele frumoase când mă scotea la aer (eu n-o lăsam să atârne cutia în cui, așa cum facem noi în Anglia cu coliviile). După ce am deschis geamul și m-am așezat la masă ca să mănânc o felie de cozonac (era micul meu dejun), peste douăzeci de viespi, ademenite de miros, năvăliră în odaie, bâzâind mai tare decât tot atâtea cimpoaie. Câteva din ele s-au năpustit asupra cozonacului și au plecat cu câte o fărâmă; altele zburau în jurul capului și obrazului meu, înnebunindu-mă cu zgomotul și băgându-mă în sperieți cu acele lor. Totuși, am avut curajul să mă ridic și, scoțând pumnalul, să le atac în aer. Am căsăpit patru din ele, căci celelalte și-au luat zborul și eu am închis fereastra.

Gângăniile astea erau mari cât potârnichile, le-am scos acele și am văzut că sunt lungi de o incie și jumătate și ascuțite ca niște ace de cusut. Le-am păstrat pe toate; iar mai târziu, le-am arătat, laolaltă cu alte rarități, în diferite țări ale Europei. La înapoierea mea în Anglia, am dăruit trei din ele colegiului Gresham, iar pe-al patrulea l-am păstrat pentru mine.

CAPITOLUL IV

Autorul descrie țara. O propunere pentru corijarea hărților moderne. Palatul regelui și câteva cuvinte despre capitală. Cum călătorea autorul. Descrierea marelui templu.

Cum în urma călătoriilor cu Glumdalclitch îmi făcusem o oarecare idee despre țară, am de gând acum să i-o descriu cititorului, atât cât mi-au îngăduit peregrinările mele ce nu au depășit niciodată mai mult de două mii de mile jur împrejurul capitalei Loibrulgrud, căci regina, pe care o însoțeam întotdeauna, nu mergea niciodată mai departe când îl întovărășea pe rege și aștepta acolo până ce Majestatea Sa se întorcea din vizitele lui la hotarele țării. Regatul acestui monarh atingea cam șase mii de mile în lungime și între trei și patru mii de mile în lățime, de unde am ajuns la concluzia că geografii noștri fac o mare greșeală când își închipuie că între Japonia și California nu există nimic altceva decât întinsul mării; eu am fost întotdeauna de părere că trebuie să existe un ținut care să slujească drept cumpănă marelui continent al Asiei, și de aceea ei ar trebui să-și corecteze hărțile, unind această vastă întindere de pământ cu regiunile de nord-vest ale Americii, eu fiind gata să le dau o mână de ajutor.

Regatul Brobdingnag este o peninsulă, care se sfârșește în partea de nord-est cu un șir de munți înalți de treizeci de mile, munți inaccesibili din cauza vulcanilor de pe culmile lor. Nici cei mai învățați oameni nu știu ce fel de vietăți trăiesc dincolo de aceste culmi sau dacă măcar ținutul este locuit. Oceanul înconjură țara din trei părți. În tot regatul nu există nici un port la mare, iar coastele unde fluviile se varsă în ocean sunt mai totdeauna bântuite de furtuni și presărate cu sumedenie de stânci ascuțite, așa încât nici cele mai mici corăbii nu se încumetă să se avânte în larg; prin urmare oamenii aceștia nu au nici o legătură cu restul lumii.

Pe marile fluvii însă plutesc nenumărate corăbii și apele lor mișună de pește de soi. Băștinașii pescuiesc rareori în mare, căci peștii de mare sunt la fel cu cei din Europa, deci nu merită osteneala. Asta dovedește în chip limpede că atunci când natura a zămislit plante și animale atât de uriașe, s-a mărginit numai la acest continent: determinarea cauzelor o las pe seama filozofilor. Din când în când, totuși ei prind câte o balenă aruncată de valuri pe stânci; de altfel oamenii de rând se hrănesc bucuros cu balene. Acestea sunt așa de mari, încât un om de abia poate să ducă una pe umeri, iar uneori, ca niște ciudățenii ce sunt, băștinașii le transportă în coșuri la Lorbrulgrud. Odată am văzut și eu una pe-o farfurie, servită la masa regelui ca raritate, dar nu mi s-a părut că monarhul ar fi fost prea încântat; cred că-l scârbea mărimea ei, cu toate că în Groenlanda mi-a fost dat să văd o balenă și mai mare.

Țara are o populație deasă, căci numără nu mai puțin de cincizeci și unu de orașe mari, aproape o sută de cetăți întărite, precum și foarte multe sate. Pentru a satisface curiozitatea cititorului, cred că e de ajuns să descriu Lorbrulgrudul. Fluviul care-l străbate, împarte orașul în două jumătăți aproape egale. Lorbrulgrudul are peste optzeci de mii de case și vreo șase sute de mii de locuitori. E lung de trei glomlungi (ceea ce înseamnă, aproximativ, cincizeci și patru de mile engleze) și lat de doi și jumătate; l-am măsurat eu însumi pe harta regală, întocmită la porunca regelui și întinsă pe jos anume pentru mine, pe o lungime de o sută de picioare. Am măsurat de mai multe ori diametrul și circumferința hărții, umblând desculț și făcând calculele la scară, până când am ajuns la o măsurătoare destul de exactă.

Palatul regal nu e o clădire prea armonioasă, ci o îngrămădire de construcții care se întind pe o rază de vreo șapte mile; camerele principale sunt în general înalte de două sute patruzeci de picioare, având lățimea și lungimea proporționale. Lui Glumdalclitch și mie ni s-a pus la dispoziție o trăsură în care guvernanta ei o ducea adesea la plimbare, ca să vadă orașul sau să viziteze magazinele. Purtat în cutia mea, eram nelipsit de la aceste plimbări, iar fata, la rugămintea mea, mă scotea afară și mă ținea în mână ca să văd mai bine casele și oamenii, în timp ce treceam pe străzi.

Cred că trăsura noastră nu era mai puțin încăpătoare decât sala palatului Westminster, dar nu chiar atât de înaltă; și totuși, n-aș putea spune cu precizie. Într-o zi, guvernanta porunci vizitiului să oprească la mai multe magazine, iar cerșetorii, care atâta așteptau, înconjurară trăsura, oferind cea mai înfricoșătoare priveliște pe care au văzut-o vreodată ochii unui englez. Printre ei se afla o femeie cu un cancer la sân, un sân îngrozitor de umflat și plin de găuri. Într-una din aceste găuri m-aș fi putut ascunde cu ușurință, cât sunt de mare. Mai era acolo și un om cu o umflătură la gât, mai voluminoasă decât cinci saci cu lână, și un altul cu picioare de lemn, fiecare înalt de vreo douăzeci de picioare. Dar lucrul cel mai înviorător erau păduchii care mișunau pe hainele nenorociților. Puteam vedea foarte bine cu ochiul liber mădularele acestor lighioane, mult mai bine decât se văd la microscop cele ale unui păduche de la noi; le distingeam și râturile cu care râmau ca porcii. Erau primii păduchi pe care îi văzusem vreodată și aș fi fost curios să disec unul din ei, dacă aș fi avut instrumente potrivite, dar din nefericire, le lăsasem pe corabie. Priveliștea m-a scârbit atât de mult, încât mi s-a întors stomacul pe dos. Pe lângă cutia cea mare în care eram purtat de obicei, regina porunci să mi se facă una mai mică, de vreo douăsprezece picioare pătrate și înaltă de zece, în vederea călătoriilor, deoarece cealaltă fiind prea mare, Glumdalclitch n-o putea ține în poală și încurca locul în trăsură; cutia a fost făcută de același meșter, căruia eu i-am dat toate îndrumările, până în cele mai mici amănunte. Avea forma unui cub, trei din pereți fiind prevăzuți cu câte o fereastră și fiecare fereastră cu gratii pentru a preîntâmpina accidentele în timpul drumurilor lungi. În al patrulea perete, care nu avea fereastră, au fost bătute două scoabe trainice. Ori de câte ori aveam chef să merg călare, cel care mă purta în șa trecea o chingă de piele prin aceste scoabe și apoi și-o lega de mijloc. Când trebuia să însoțesc pe rege sau pe regină în călătoriile lor, ori când doream să mă plimb prin grădinile palatului sau să fac o vizită unei doamne de viță nobilă ori unui ministru, iar Glumdalclitch nu se simțea bine, eram dat în grija vreunui servitor bătrân, un om de încredere, pe care mă puteam bizui.

N-a trecut mult și-am început să fiu cunoscut și stimat de cei mai înalți degători - cred mai degrabă că datorită trecerii de care mă bucuram în ochii regelui decât vreunui merit al meu personal. În timpul călătoriilor, când mă săturam să tot merg cu trăsura, un slujitor prindea cutia în chingi și o așeza în șa pe-o pernă în fața lui. În felul acesta puteam să admir priveliștea prin toate trei ferestrele deodată. În cutie aveam un pat și un hamac atârnat de tavan, două scaune și o masă înșurubate cu nădejde în dușumea, ca să nu fie aruncate de colo, colo, în galopul calului sau în hurducăturile trăsurii. Și cum eram deprins cu călătoriile pe mare, zgâlțâielile acestea, deși uneori foarte violente, nu mă supărau prea mult.

Ori de câte ori doream să văd orașul, tot din cutie îl admiram. Glumdalclitch se așeza într-un fel de lectică, construită după moda țării, și lua cutia în poala ei. Lectica era purtată de patru slujitori și însoțită de alți doi îmbrăcați în livrea cu insignele reginei. Oamenii, care auziseră atâtea despre mine, se îmbulzeau în jurul nostru, curioși peste măsură, iar fata, destul de binevoitoare, oprea lectica și mă lua în mână ca toți să mă poată vedea bine.

Țineam foarte mult să văd marele templu și mai ales turnul lui, socotit cel mai înalt din întreaga împărăție. Drept care, într-o bună zi, mica mea dădacă mă duse acolo. Trebuie să mărturisesc însă că m-am întors dezamăgit, căci turnul nu avea mai mult de trei mii de picioare, socotind de la bază și până sus în vârf, ceea ce, dacă ținem seama de proporția dintre înălțimea acestor oameni și noi, cei din Europa, nu e câtuși de puțin un lucru care să stârnească admirația, și nu atinge nici pe departe, de nu cumva mă înșel eu, dimensiunile clopotniței din Salisbury. Dar, ca să nu vorbesc de rău un popor față de care voi rămîne îndatorat toată viața, trebuie să recunosc că ceea ce faimosul templu pierde în înălțime câștigă de fapt în frumusețe și soliditate; căci zidurile, cioplite în piatră, sunt groase de aproape o sută de picioare - fiecare lespede având o suprafață de vreo patruzeci de picioare pătrate - și sunt împodobite pretutindeni cu straturi uriașe de zei și împărați, dăltuite în marmură și așezate în firide. Am măsurat degetul cel mic al unei statui, care se rupsese și zăcea nebăgat în seamă în gunoaie și am văzut că are exact patru picioare și o incie. Glumdalclitch îl înfășură în batistă și-l duse acasă în buzunar, ca să-l păstreze împreună cu alte nimicuri la care fata ținea foarte mult, cum se întâmplă adesea cu copiii de vârsta ei.

Bucătăria regelui este, într-adevăr, o clădire impunătoare, boltită și înaltă de aproape șase sute de picioare. Cuptorul cel mare e mai mic cu vreo zece pași decât cupola catedralei Sf. Pavel, căci după ce m-am întors în țară, am măsurat-o înadins. Dar dacă m-aș apuca să descriu grătarul din bucătărie, oalele uriașe, ciosvîrtele de carne ce se învârteau în frigări și o mulțime de alte lucruri, nu știu, zău, dacă voi fi crezut; se va găsi oricând un critic sever care să afirme că am exagerat puțin, așa cum se presupune că fac adesea călătorii. Totuși, mă tem că, ferindu-mă să nu fiu și eu judecat astfel, am căzut prea mult în cealaltă extremă, iar dacă s-ar întâmplă ca această lucrare să fie tradusă vreodată în limba celor din Brobdingnag (numele împărăției aceleia) și înmânată lor-, regele și supușii săi ar avea motiv să se plângă că i-am nedreptățit zugrăvind lucrurile în chip mincinos și înfățișându-i cu mult prea mărunți.

Rareori se întâmplă ca Majestatea Sa să țină mai mult de șase sute de cai în grajdurile sale. Caii sunt înalți cam de cincizeci și patru, șaizeci de picioare. În ocaziile solemne, regele apare însoțit, pentru mai multă pompă, de o gardă de cinci sute de călăreți. Credeam, și pe drept cuvânt, că este cea mai splendidă priveliște ce se poate vedea până când, într-o bună zi, am văzut o parte din armata sa pregătită de luptă, lucru despre care voi vorbi cu alt prilej.