Călătoriile lui Gulliver

CAPITOLUL III

Autorul îl distrează într-un chip cu totul neobișnuit pe împărat și nobilimea de ambe sexe. Cum își petrec vremea curtenii din Lilliput. Autorul își redobândește libertatea cu anumite condiții.

Mulțumită blîndeței și bunei mele purtări, câștigasem atât de mult în ochii împăratului și ai curții - ce zic eu, chiar în ochii armatei și ai poporului - încât am început să nutresc speranța de a-mi redobândi libertatea în scurtă vreme. Am folosit toate mijloacele cu putință pentru a întreține această stare de spirit favorabilă mie. Încetul cu încetul, băștinașii începură să se teamă din ce în ce mai puțin de mine. Uneori mă culcam pe pământ și lăsam cinci-șase din ei să-mi danseze pe mână; până la urmă, băieții și fetele își luară inima în dinți și veniră să se joace de-a v-ați ascunselea în părul meu. Între timp, făcusem progrese vădite: înțelegeam și vorbeam destul de bine limba lor.

Într-o zi, împăratul se gândi să mă distreze organizând câteva spectacole care, în ce privește îndemânarea și pitorescul, întrec tot ceea ce am putut vedea până azi la diferitele popoare cunoscute de mine. Nimic nu m-a încântat mai mult ca dansul acrobaților, executat pe un fir alb, subțire, întins la o înălțime de două picioare și douăsprezece incii de la pământ. Cu îngăduința cititorului, voi stărui puțin asupra acestui subiect.

Jocul acesta e practicat numai de cei care aspiră la mari dregătorii și la înaltele favoruri ale curții. Ei sunt puși să învețe această artă încă din tinerețe și nu întotdeauna sunt de neam mare, după cum nu întotdeauna se bucură de o educație aleasă. Când un post înalt devine vacant, prin deces sau prin căderea în dizgrație a cuiva (ceea ce se întâmplă adesea), cinci sau șase din acești candidați adresează o petiție împăratului, ca să li se permită să-l distreze atât pe el cit și pe curteni cu un dans pe frânghie, iar cel care sare mai sus fără să-și frângă gâtul e numit în postul respectiv. Adeseori li se poruncește chiar și principalilor miniștri să-și arate îndemânarea pentru a-l convinge pe împărat că nu și-au pierdut talentele. Toată lumea știe că Flimnap, vistiernicul, sare pe frânghie cu cel puțin o incie mai sus decât orice alt nobil din întreaga împărăție. L-am văzut odată făcând mai multe tumbe pe o

scândură prinsă de o frânghie nu mai groasă decât obișnuita sfoară de împachetat din Anglia.

Prietenul meu Reldresal, Prim Secretar al Consiliului Privat, este, după părerea mea - dacă nu cumva sunt părtinitor - al doilea după vistiernic; ceilalți mari dregători sunt cam deopotrivă între ei. Distracțiile acestea sunt adesea însoțite de accidente fatale; numărul lor e foarte ridicat. Eu însumi am văzut câțiva candidați frângându-și câte un mădular. Dar primejdia este cu mult mai mare atunci când miniștrii înșiși primesc poruncă să arate ce pot pentru că, în strădania lor de a se depăși pe sine și de a-i întrece și pe colegii lor, fac sforțări atât de mari, încât nu se află aproape unul care să nu fi căzut o dată, iar alții chiar de două sau de trei ori. Mi s-a povestit că Flimnap, cu un an sau doi înainte de sosirea mea, hotărât și-ar fi rupt gâtul, dacă una din pernele regelui, aflată întâmplător pe jos, nu ar fi amortizat forța căderi.

Mai există și un alt spectacol care se reprezintă numai în fața împăratului, a împărătesei și a primului ministru, în împrejurări cu totul neobișnuite, împăratul pune pe masă trei fire subțiri de mătase, lungi de șase incii: unul e albastru, al doilea roșu și al treilea verde. Aceste fire sunt premii pentru persoanele cărora împăratul dorește să le acorde un semn special al bunăvoinței sale. Ceremonia are loc în marea sală de audiență a Majestății Sale, unde candidații urmează să-și arate măiestria într-un chip cu totul deosebit de cel descris mai sus și pentru care nu pot găsi nici cea mai mică asemănare în nici o altă țară din lumea nouă sau veche. Împăratul ține în mâini un băț, așezat paralel cu orizontul, în timp ce candidații înaintează unul câte unul, sărind uneori peste băț, iar alteori trecând pe sub el, când înainte, când înapoi, de mai multe ori, după cum bățul e ridicat sau coborât. Uneori, împăratul ține de un capăt al bățului și primul ministru de celălalt; alteori, ministrul ține singur de amândouă capetele. Acela care dă dovadă de mai multă agilitate și rezistă mai mult la sărituri și târâturi e răsplătit cu firul de mătase albastru i firul roșu i se dă următorului și firul verde celui de al treilea. Ei toți le poartă încinse de două ori în jurul mijlocului, și puține sunt persoanele din preajma acestei curți care să nu fie împodobite cu astfel de cingători.

Caii armatei și cei din grajdurile împărătești, fiind purtați zilnic prin fața mea, nu se mai speriau, ci se apropiau de picioarele mele fără teamă. Călăreții îi puneau să sară peste mâna mea, în timp ce eu o țineam pe pământ; iar unul din vânătorii împăratului, călare pe un armăsar falnic, a sărit peste pantoful din piciorul meu - un salt cu adevărat prodigios.

S-a-ntîmplat într-o zi să-l distrez pe împărat într-un chip cu totul neobișnuit. L-am rugat să poruncească să mi se aducă mai multe bețe de două picioare lungime și de grosimea unui baston obișnuit, împăratul îi porunci marelui administrator al pădurilor să dea dispoziții în consecință, iar a doua zi șase pădurari sosiră cu tot atâtea căruțe, trase fiecare de câte opt cai. Am luat nouă bețe și le-am înfipt cu nădejde în pământ, închizând suprafața unui dreptunghi de două picioare pătrate și jumătate; am pus alte patru bețe pe fiecare latură a dreptunghiului, cam la două picioare de pământ; mi-am prins apoi batista de cele nouă bețe așezate vertical și am întins-o în toate direcțiile până când începu să semene cu pielea unei tobe; cele patru bețe paralele, ridicându-se cu vreo cinci incii mai sus decât batista, serveau ca un fel de parapet de fiecare parte.

Când am isprăvit, l-am rugat pe împărat să permită unui detașament de cavaleriști - douăzeci și patru în total - să vină și să facă exerciții pe batistă. Majestatea Sa încuviință această propunere, iar eu am ridicat caii unul câte unul, în mână, înșeuați cum erau, cu ofițerii înarmați până în dinți și pregătiți pentru instrucție. De îndată ce s-au aliniat, s-au împărțit în două grupuri, s-au prefăcut că se hărțuiesc, au tras cu săgeți boante, și-au scos săbiile, au galopat și au urmărit inamicul, au atacat și s-au retras - într-un cuvânt, au dat dovadă de cea mai desăvârșită disciplină militară pe care am văzut-o vreodată. Bețele paralele îi fereau pe ei și caii lor să cadă de pe batistă; iar împăratul, încântat la culme, a poruncit ca spastacolul să fie repetat timp de mai multe zile. Odată binevoi chiar să se lase ridicat pe batistă ca să dea el însuși comanda de începere, și, cu mare greutate, o convinse pe împărăteasă să-mi îngăduie s-o țin într-un jilț, la doi yarzi de scenă, de unde a putut urmări desfășurarea spectacolului în cele mai mici amănunte. Spre norocul meu, în timpul acestor spectacole nu s-a petrecut nici un accident. O singură dată, calul nărăvaș al unui căpitan, bătând cu copita, îmi găuri batista și lunecându-i piciorul prin spărtură, se prăbuși cu călăreț cu tot. I-am ridicat însă îndată pe amîndoi și, acoperind gaura cu o mână, am coborât detașamentul cu cealaltă, în același fel în care îl urcasem. Calul care căzuse își scrântise șoldul stâng, dar călărețul era teafăr; eu mi-am cârpit batista cum m-am priceput, totuși nu mai aveam încredere în trăinicia ei pentru astfel de îndeletniciri primejdioase.

Cu două-trei zile înainte de a fi pus în libertate, pe când distram curtea cu astfel de isprăvi, sosi un curier pentru a informa pe Majestatea Sa că niște supuși de-ai săi, călărind prin preajma locului unde fusesem descoperit, au văzut pe pământ un obiect mare și negru, de o formă foarte ciudată, cu margini rotunde, încăpător cât dormitorul Majestății Sale, iar la mijloc, înalt cât un om; că nu era o ființă vie, cum au crezut la început, deoarece zăcea nemișcat în iarbă, în timp ce câțiva din ei l-au ocolit de câteva ori; că, urcîndu-se unul pe umerii celuilalt, au ajuns în vârf și vârful era întins și neted; tropăind cu picioarele, au descoperit că e gol pe dinăuntru; că după umila lor părere, era probabil ceva care aparținea Omului-Munte, și dacă Majestatea Sa binevoiește, ei îl vor aduce cu ajutorul a numai cinci cai.

Mi-am dat seama numai-decât despre ce era vorba și m-am bucurat în sinea mea la auzul acestei vești. Se pare că în clipa când am pus piciorul pe țărm după naufragiu eram atât de buimac, încât înainte de a ajunge la locul unde m-am culcat, pălăria mea pe care mi-o prinsesem cu o sfoară de gât în vreme ce vâsleam și care nu s-a desprins tot timpul cât am înotat, s-a dezlegat după ce am ajuns la mal; sfoara, bănuiesc, s-a rupt la un moment dat fără ca eu să observ, încredințat fiind că pălăria mea plutea de mult pe valuri. Am rugat stăruitor pe Majestatea Sa să poruncească să-mi fie adusă cât mai repede cu putință, descriindu-i totodată cum arată și la ce folosește; a doua zi, căruțașii sosiră cu pălăria care însă nu era într-o stare prea bună. Oamenii îi găuriseră borurile în două locuri la o incie și jumătate de margine și fixaseră două cârlige în găuri; cârligele acestea au fost legate de hățuri printr-o funie lungă și astfel pălăria a fost târâtă mai bine de o jumătate ele milă engleză; dar cum în regiunea aceea terenul este foarte neted, a fost vătămată mai puțin decât mă așteptam.

Două zile mai târziu, împăratul porunci ca o parte din armata sa aflată în capitală și în împrejurimi să se pregătească pentru o paradă militară: pasămite, își pusese în gând să se distreze într-un chip ciudat. El mă rugă să stau ca un colos, cu picioarele cât mai rășchirate; apoi îi dădu ordin generalului său (un comandant bătrân și încercat și un bun prieten al meu) să-și alinieze trupele în șiruri strânse și să le conducă în marș pe sub mine; infanteriștii, câte douăzeci și patru în rând, iar cavaleriștii câte șaisprezece, în bătaia tobelor, cu drapelele fluturând și lăncile ridicate. Erau trei mii de infanteriști și o mie de cavaleriști. Majestatea Sa dădu poruncă, sub amenințarea pedepsei cu moartea, ca în timpul marșului, fiecare soldat să se poarte cât mai cuviincios față de mine; ceea ce totuși nu i-a împiedicat pe câțiva ofițeri tineri să-și arunce ochii în sus în timp ce treceau pe sub mine; și ca să spun adevărul, pantalonii mei erau atunci într-un hal fără de hal, încât au stârnit râsete și uimire.

Trimisesem atâtea memorii și petiții prin care ceream libertatea, încât, în cele din urmă, Majestatea Sa aminti chestiunea, mai întâi în cabinet, apoi în plin consiliu, unde nu se opuse nimeni afară de Skyresh Bolgolam care, fără ca eu să-i fi făcut vreun rău, binevoia să mă dușmănească de moarte.

Toți ceilalți membri ai consiliului fură însă de partea mea și împăratul sprijini hotărârea lor. Ministrul amintit mai sus era galet sau amiral al împărăției, o persoană foarte pricepută în treburile țării și care se bucura de încrederea stăpânului său, însă avea o fire morocănoasă și acră. Cu toate acestea, până la urmă a fost convins să cedeze, dar a cerut ca articolele și condițiile în baza cărora urma să fiu lăsat în libertate și pe care trebuia să jur, să fie întocmite de el însuși. Aceste articole mi-au fost aduse la cunoștință chiar de Skyresh Bolgolam, însoțit de doi subsecretari și mai multe personalități de vază. După ce mi-au fost citite, mi s-a cerut să jur că le voi respecta. A trebuit să jur, mai întâi așa cum se obișnuiește în țara mea, apoi potrivit legii lor, și anume, ținându-mi piciorul drept în mâna stângă și punându-mi degetul mijlociu al mâinii drepte pe creștetul capului și degetul mare pe lobul urechii drepte. Dar cum s-ar putea ca cititorul să vrea să-și facă o idee despre stilul și modul de exprimare caracteristic poporului aceluia, precum și să cunoască articolele în baza cărora mi-am recăpătat libertatea, am făcut cum m-am priceput mai bine o traducere cuvânt cu cuvânt a întregului document pe care-l ofer aici publicului.

GOLBASTO MOMAREM EVLAME GURDILO SHEFIN MULLY ULLY GUE, preaputernicul împărat al Liliput-ului, încântarea și spaima universului, a cărui stăpânire se întinde pe cinci mii de blustrugi (cam douăsprezece mile în circumferință) până la capătul pământului; monarh al tuturor monarhilor, mai înalt decât fiii oamenilor, ale cărui picioare ating centrul globului și al cărui creștet atinge soarele; carele numai dacă-și clatină capul îi face pe împărații pământului să le tremure genunchii; plăcut ca primăvara, liniștitor ca vara, roditor ca toamna, cumplit ca iarna. Prea sublima Sa Majestate îi propune Omului-munte, sosit de curând în cereștile noastre ținuturi, următoarele articole pe care, sub jurământ solemn, el va fi obligat să le respecte:

1. Omul-munte nu va părăsi tărâmurile noastre fără încuviințarea noastră scrisă și pecetluită cu marele nostru sigiliu.
2. El nu va îndrăzni să vină în capitala noastră fără ordinul nostru expres, și atunci locuitorii vor fi încunoștințați cu două ore mai înainte, pentru a nu ieși din casă.
3. Susnumitul Om-munte își va limita plimbările la șoselele noastre și nu va căuta să

se plimbe sau să se culce prin livezi sau pe ogoare.

4. În timp ce se va plimba pe drumurile sus-amintite, va avea cea mai mare grijă să nu calce în picioare pe vreunul din iubiții noștri supuși, caii sau căruțele lor; de asemenea îi este oprit cu desăvârșire să ia în mână pe vreunul din supușii noștri fără consimțământul lor.
5. Dacă vreo ștafetă are de îndeplinit o misiune grabnică, Omul-munte va fi obligat o dată pe lună să ducă în buzunarul său pe sol și calul acestuia cale de șase zile și să-l aducă înapoi teafăr pe Susnumitul sol (dacă este nevoie) în fața Majestății Noastre.
6. El va fi aliatul nostru împotriva dușmanilor noștri de pe insula Blefuscu și va face tot ce-i stă în putere ca să le nimicească flota care, în momentul de față, se pregătește să ne cotropească.
7. Susnumitul Om-munte, în timpul său liber, îi va ajuta pe lucrătorii noștri să ridice pietrele mari de care va fi nevoie la construirea zidului din parcul principal și a altor clădiri imperiale.
8. În două luni de zile, Susnumitul Om-munte va prezenta date exacte cu privire la circumferința pământului pe care-l stăpânim, numărând pașii ce-i va face de jur împrejurul coastelor.

În fine, după ce va jura solemn să respecte articolele de mai sus, Susnumitul Om-munte va primi o porție zilnică de mâncare și băutură îndestulătoare pentru întreținerea a 1728 de supuși de ai noștri: totodată el va avea cinstea de a se înfățișa oricând Augustei Noastre persoane, bucurându-se și de alte dovezi ale bunăvoinței noastre. Dat în palatul nostru din Belfaborac, în cea de a douăsprezecea zi a celei de a nouăzeci și una lună a domniei noastre.

Am jurat și am iscălit aceste articole cu multă voioșie și mulțumire, deși unele din ele nu erau atât de vrednica de cinste pe cât aș fi dorit, ceea ce se datora numai și numai răutății lui Skyresh Bolgolam, marele amiral.

Lanțurile mi-au fost scoase neîntârziat și eu m-am pomenit în deplină libertate, împăratul însuși îmi făcu cinstea de a lua parte la această ceremonie. Mi-am arătat recunoștința prosternându-mă la picioarele Majestății Sale, dar el îmi porunci să mă scol; apoi rosti multe cuvinte frumoase pe care, pentru a nu fi învinuit de vanitate, eu nu le voi repeta. Nădăjduia că mă voi dovedi un slujitor credincios și voi binemerita toate favorurile pe care mi le-a arătat până acum sau pe care mi le va arăta în viitor.

Cititorul e rugat să observe că în ultimul articol al documentului prin care-mi recăpătăm libertatea, împăratul stipula să mi se dea o cantitate de hrană și băutură, îndestulătoare pentru întreținerea a 1728 de lilliputani. După câtva timp, în trebîndu-l pe un prieten de la curte cum de s-au oprit la cifra aceasta precisă, el mi-a spus că matematicienii Majestății Sale, măsurând înălțimea corpului meu cu ajutorul unui cua-drant și văzând că o întrece pe a lor în proporție de doisprezece la unu, au socotit, pe baza asemănării cu corpurile IOT, că într-al meu trebuie să încapă cel puțin 1728 de ale lor și, prin urmare, va fi nevoie de o cantitate de hrană necesară pentru întreținerea acestui număr de lilliputani. De unde cititorul poate să-și facă o idee despre ingeniozitatea acestui popor, precum și despre înțeleptul spirit gospodăresc al unui atât de mare cârmuitor.

CAPITOLUL IV

Autorul descrie Mildendo, capitala Liliput-ului, precum și palatul împăratului. O convorbire între autor și un prim secretar cu privire la treburile împărăției. Autorul e gata să-l slujească pe împărat în războaie.

Primul lucru pe care l-am făcut după ce mi s-a redat libertatea, a fost să cer îngăduința de a vedea Mildendo, capitala țării, iar împăratul mi-a dat de îndată încuviințarea, atrăgându-mi însă în mod deosebit atenția să nu aduc nici o vătămare caselor sau locuitorilor.

Printr-o proclamație, aceștia din urmă au fost înștiințați de intenția mea de a vizita orașul. Zidul care-l înconjoară e înalt de două picioare și jumătate și lat de cel puțin 11 incii, astfel încât o trăsură cu cai poate întoarce fără nici o primejdie; din zece în zece picioare, zidui e prevăzut cu turnuri trainice. Am pășit cu grijă peste marea poartă dinspre asfințit și peste cele două străzi principale, îmbrăcat numai în vestă, de teamă să nu stric acoperișurile și streșinile caselor cu poalele hainei. Umblam cu foarte multă băgare de seamă ca nu cumva să strivesc vreun locuitor răzleț, rămas pe străzi în ciuda ordinelor foarte severe, potrivit cărora, toți cei ce-ar fi ieșit în stradă o făceau pe propria lor răspundere. Ferestrele podurilor și acoperișurile caselor erau atât de înțesate de spectatori, încât cred că în nici una din călătoriile mele nu am văzut o localitate mai populată. Orașul este un pătrat perfect, fiecare latură a zidului având o lungime de cinci sute de picioare. Cele două străzi mari care-l străbat în cruce și-l împart în patru cartiere sunt largi de câte cinci picioare. Ulițele și aleele în care nu am putut intra - mulțumindu-mă doar să le privesc în trecere - au o lățime între douăsprezece și optsprezece incii. În oraș pot încăpea cinci sute de mii de suflete; casele au trei până la cinci etaje; magazinele și piețele sunt bine aprovizionate.

Palatul împăratului se află în centrul orașului, în locul unde se încrucișează cele două străzi. E înconjurat de un zid înalt de două picioare și așezat la o distanță de douăzeci de picioare de clădiri. Aveam încuviințarea Majestății Sale de a păși peste acest zid, iar spațiul dintre zid și palat fiind atât de larg, am putut privi nestingherit în toate părțile. Curtea exterioară este un pătrat de patruzeci de picioare și cuprinde alte două curți; în curtea centrală sunt apartamentele împărătești, pe care țineam foarte mult să le văd, dar nu a fost de loc ușor, pentru că lățimea porților mari dintre o curte și cealaltă era de numai optsprezece incii. Clădirile din curtea exterioară aveau cel puțin cinci picioare înălțime și mi-ar fi fost cu neputință să pășesc peste ele fără să aduc pagube mari corpului de clădiri, cu toate că zidurile erau trainice, durate din piatră cioplită și groase de patru incii. Totuși, împăratul ținea foarte mult să-mi arate splendorile palatului său; dar lucrul acesta nu l-am putut face decât abia peste trei zile pe care le-am petrecut tăind cu briceagul cîtiva din cei mai mari pomi din parcul împărătesc, la vreo sută de yarzi depărtare de capitală.

Din acești pomi am făcut două scăunașe, fiecare înalt de vreo trei picioare și destul de solide ca să mă poată susține. După ce locuitorii au fost înștiințați a doua oară, am trecut din nou prin oraș spre palat cu scăunașele în mână.

Când am ajuns aproape de curtea exterioară, m-am urcat în picioare pe primul scăunaș și l-am luat pe celălalt în mână; pe acesta l-am ridicat pe deasupra acoperișului și l-am așezat binișor în spațiul dintre curtea întâia și a doua, aceasta din urmă lată de opt picioare. Am pășit apoi fără greutate peste clădire, de pe un scăunaș pe celălalt, și l-am tras pe primul după mine cu ajutorul unui băț cu cârlig. În felul acesta am ajuns până în curtea interioară și, culcându-mă într-o rână, mi-am lipit fața de ferestrele de la etajul de mijloc, lăsate întradins deschise, și privirilor mi s-au înfățișat apartamentele cele mai frumoase ce se pot închipui.

Împărăteasa și tinerii prinți, înconjurați de suită, stăteau fiecare în odăile lor. Majestatea Sa binevoi să-mi zâmbească foarte grațios și-mi întinse mână pe fereastră ca să i-o sărut.

Să nu stărui însă prea mult asupra descrierilor de acest fel - le păstrez pentru o lucrare de proporții mai mari care în momentul de față e aproape gata de tipar. Ea cuprinde istoria acestei împărății, de la întemeierea ei și până azi, de-a lungul unui șir lung de cârmuitori, cu o descriere amănunțită a războaielor, politicii, legilor, învățăturii și religiei acestui popor, a plantelor și animalelor, a moravurilor și datinilor lor, precum și a altor lucruri foarte ciudate și folositoare; deocamdată, nu intenționez să povestesc decât numai întâmplările și faptele de seamă la care au luat parte oamenii de acolo sau eu însumi, în timpul unei șederi de vreo nouă luni de zile în țara lor.

Într-o dimineață, cam la vreo două săptămâni după ce-mi redobândisem libertatea, Reldresal, primul secretar pentru afaceri private (așa-l numeau ei), veni la mine, însoțit numai de un servitor. El porunci vizitiului să aștepte la o oarecare depărtare și mă rugă să-i acord o audiență de o oră, lucru la care am consimțit bucuros, atât din pricina rangului său și a meritelor sale personale, cât și a nenumăratelor servicii pe care mi le făcuse în legătură cu intervențiile mele la curte.

I-am spus că sunt gata să mă culc pe pământ, ca să poată fi mai aproape de urechea

mea; dar el preferă să-l țin în mână în timpul convorbirii. Începu prin a mă felicita pentru faptul că-mi redobândisem libertatea, arătându-mi totodată că avea și el partea lui de merit în asta; totuși, se grăbi să adauge că dacă n-ar fi fost actuala stare de lucruri de la curte, poate că nu aș fi căpătat-o atât de curând. „Pentru că - spunea el - oricât de înfloritoare ar putea să pară în ochii străinilor starea în care ne aflăm, suntem amenințați de două urgii: pe de o parte o cumplită dezbinare lăuntrică, pe de altă parte primejdia de a fi cotropiți de un dușman extraordinar de puternic. Cu privire la dezbinare, trebuie să știi că de mai bine de șaptezeci de luni în țara aceasta se războiesc două partide: Tramecksan și Slamecksan, denumite astfel după tocurile înalte sau joase ale pantofilor lor, ceea ce de altfel îi și deosebește. Se pretinde că tocurile înalte se potrivesc mai bine cu vechea noastră constituție; totuși, oricum ar sta lucrurile, Majestatea Sa e hotărât să se folosească în conducerea treburilor obștești și în toate slujbele ce depind de coroană numai de tocurile joase, după cum, fără îndoială, ți-ai putut da seama, precum și de faptul că tocurile Majestății Sale sunt mai joase cu cel puțin un drurr decât ale oricărui curtean (drurr e o unitate de măsură ce reprezintă cam a patrusprezecea parte dintr-o incie). Dușmănia dintre aceste două partide merge până acolo, încât nu mănâncă, nu beau și nu vorbesc unii cu alții. După socotelile noastre, Tramecksan sau tocurile înalte ne întrec la număr, dar puterea este cu totul de partea noastră. Ne temem că Alteța Sa moștenitorul tronului are o oarecare înclinație spre tocurile înalte; cel puțin pentru noi e limpede faptul că unul din tocurile lui e mai înalt decât celălalt, ceea ce îl face să șchioapete puțin când merge. Ei bine, în mijlocul acestor frământări interne, suntem amenințați să fim cotropiți de cei din insula Blefuscu, a doua mare împărăție a universului, aproape tot atât de puternică și de mare ca aceea a Majestății Sale.

În legătură cu ceea ce te-am auzit afirmând, cum că pe lume ar mai fi și alte împărății și state locuite de ființe omenești tot atât de mari ca dumneata, filozofii noștri se îndoiesc foarte și presupun mai curând că ai picat din lună sau dintr-o stea; pentru că e sigur că o sută de muritori de mărimea dunaitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele și vitele de pe moșiile Majestății Sale; și-apoi de șase mii de luni cronicile noastre nu pomenesc alte ținuturi în afară de cele două mari împărății, Lilliput și Blefuscu.

Care două mari împărății sunt de treizeci și șase de luni încăierate - după cum voiam să-ți spun - într-un război înverșunat. Iată care-i pricina: e lucru știut că odinioară, ouăle erau sparte la capătul mai turtit înainte de a fi mâncate; dar pe când era copil, bunicul Majestății Sale voind să mănânce un ou și spărgându-l după vechiul obicei, s-a tăiat la deget; drept urmare, împăratul, tatăl său, a dat un edict prin care poruncea tuturor supușilor săi, sub amenințarea cu pedepse cumplite în caz de nesupunere, să spargă ouăle la capătul mai ascuțit.

Într-atâta s-a înverșunat poporul împotriva acestei legi, încât, după cum ne spun istoricii, au izbucnit nu mai puțin de șase răscoale din această pricină; cu care prilej, un împărat și-a pierdut viața, iar altul coroana. Aceste tulburări lăuntrice au fost veșnic ațâțate de monarhii din Blefusoa, iar când erau înăbușite, surghiuniții căutau întotdeauna adăpost în împărăția aceea. S-a făcut socoteala că, în total, unsprezece mii de oameni au preferat să moară decât să se supună și să spargă ouăle la capătul ascuțit. Multe sute de tomuri groase au fost publicate în legătură cu această controversă, dar cărțile Capetelor-turtite au fost de mult interzise și, prin lege, ei nu mai pot deține nici o slujbă. În cursul acestor tulburări, împărații din Blefuscu ne-au făcut adesea imputări pe care ni le-au transmis prin ambasadorii lor, învinuindu-ne de a fi provocat o schismă în religie prin nesocotirea doctrinei fundamentale a marelui nostru profet Lustrog, înscrisă în cel de al cincizeci și patrulea capitol al Blundecralului, care este Alcoranul lor. Se crede, totuși, că nu e vorba decât de o răstălmăcire a textului, cuvintele sunând astfel: „Toți drept-credincioșii să spargă ouăle la capătul potrivit"; dar care anume este capătul potrivit, s-ar părea, după umila mea părere, că trebuie să hotărască fiecare după conștiința lui sau dacă nu, judecătorul suprem.

Aflați în surghiun, Capetele-turtite au găsit atâta solitudine la curtea din Blefuscu și atâta ajutor și încurajare de la partidul lor de aici de-acasă, încât de treizeci și șase de luni un război sângeros se poartă între cele două împărății, cu sorți schimbători de izbândă; până acum noi am pierdut patruzeci de vase mari și un număr mult mai mare de vase mici, o dată cu treizeci de mii dintre cei mai buni marinari și soldați ai noștri; se pare însă că pierderile suferite de dușman sunt: ceva mai mari decât ale noastre. Totuși, ei au echipat acum o flotă puternică și se pregătesc să ne atace. Majestatea Sa împăratul, având multă încredere în vitejia și puterea dumitale, m-a însărcinat să-ți zugrăvesc această stare de lucruri."

L-am rugat pe secretar să-i transmită împăratului omagiile mele și să-l încunoștințeze că după părerea mea, nu se cade ca eu, un străin, să mă amestec în lupta dintre partide; dar că sunt gata, cu riscul vieții, să-i apăr persoana și statul împotriva oricărui cotropitor.