Călătoriile lui Gulliver

CAPITOLUL XI

Autorul părăsește insula Luggnagg și pleacă în Japonia. De acolo, pe bordul unui vas olandez, pornește spre Amsterdam și din Amsterdam, spre Anglia.

Am socotit că această descriere a struldbrugilor ar putea interesa pe cititor, deoarece e un lucru care iese oarecum din comun.

Eu, unul, cel puțin, nu-mi amintesc să fi întâlnit lucruri asemănătoare în vreuna din cărțile de călătorii ce mi-au căzut în mână, iar dacă mă înșel, trebuie să fiu iertat, căci este neapărat necesar ca toți călătorii care zugrăvesc aceeași țară să stăruie asupra acelorași amănunte, fără a putea fi învinovățiți că au împrumutat sau au copiat de la cei ce au scris înaintea lor.

Între acest regat și marea împărăție a Japoniei există strânse legături comerciale, și este foarte probabil ca scriitorii japonezi să fi făcut și ei o descriere a struldbrugilor. Dar șederea mea în Japonia a fost atât de scurtă, și, pe de altă parte, nici măcar nu cunoșteam limba lor, încât nu am avut câtuși de puțin căderea să întreprind oarecare cercetări. Nădăjduiesc însă că olandezii, luând cunoștință de aceste rânduri, vor fi îndeajuns de curioși să cerceteze și deci în măsură să întregească spusele mele.

Maiestatea Sa mă îndemnase adesea să primesc o slujbă oarecare la curte, dar văzând că sunt hotărât să mă înapoiez în patrie, a binevoit să-mi dea încuviințarea să plec, onorându-mă totodată cu o scrisoare de recomandație scrisă chiar de mâna sa către împăratul Japoniei. De asemeni, el îmi dărui patru sute patruzeci și patru de galbeni (poporului acestuia îi plăceau foarte mult cifrele de același fel), precum și un diamant roșu pe care l-am vândut în Anglia cu o mie o sută de lire.

La 6 mai 1709, m-am despărțit solemn de Maiestatea Sa și de toți prietenii mei. Monarhul binevoi să poruncească unei gărzi să mă conducă până la Glanguenstald, un port așezat în partea de sud-vest a insulei. Peste șase zile am găsit o corabie care să mă ducă în Japonia; călătoria noastră a durat cincisprezece zile. Am debarcat într-un port numit Xamoschi, situat în partea de sud-est a Japoniei. Orașul e așezat în regiunile apusene ale insulei, pe țărmul unei strâmtori care la nord duce spre o fâșie de apă; în partea de nord-vest se află Yedo, capitala țării. La debarcare, le-am arătat vameșilor scrisoarea adresată de regele din Luggnagg Maiestății Sale împăratul. Vameșii cunoșteau sigiliul foarte bine - era cât palma mea. Pe sigiliu se putea vedea „Un rege ridicând de jos un cerșetor olog". Magistrații orașului, auzind despre scrisoarea mea, m-au primit ca pe un ministru; mi-au pus la dispoziție trăsuri și slujitori care mi-au dus bagajele la Yedo, unde am fost primit în audiență, prezentând scrisoarea împăratului.

Scrisoarea a fost deschisă cu mare pompă, și un tâlmaci i-a tradus-o împăratului. Din porunca Majestății Sale am fost înștiințat că e de ajuns să cer ceva și dorința îmi va fi îndeplinită, oricare ar fi ea, de dragul fratelui său, împăratul din Luggnagg. Tălmaciul era un om care mijlocea încheierea târgurilor cu olandezii; el își închipui, după înfățișarea mea, că sunt european și de aceea repetă porunca Majestății Sale în olandeza de jos pe care o vorbea foarte bine. Am răspuns, așa cum îmi pusesem în gând, că sunt un negustor olandez, naufragiat pe meleaguri foarte îndepărtate, de unde călătorisem pe mare și pe uscat până când ajunsesem la Luggnagg; de aici mă îmbarcasem pentru Japonia. Știam că mulți compatrioți de-ai mei fac negoț în părțile acestea și trăgeam nădejde să mă pot înapoia în Europa, cu ajutorul lor; de aceea îl rugam cu umilință pe împărat să dea poruncă să fiu condus în siguranță la Nangasac. Pe lângă aceasta, i-am mai făcut o rugăminte în numele protectorului meu, regele din Luggnagg, cerând Maiestății Sale să mă scutească de a îndeplini ceremonia impusă compatrioților mei și anume aceea de a călca crucea în picioare; deoarece numai nenorocirile care se țineau lanț de capul meu, mă aruncaseră pe țărmul împărăției lui și niciodată nu-mi trecuse prin minte să fac negoț. Când rugămintea i-a fost tălmăcită, împăratul se arătă întrucâtva surprins. El îmi spuse că după câte știe sunt primul dintre compatrioții mei care își face scrupule în această privință și adăugă că începe să se îndoiască dacă sunt într-adevăr olandez. Bănuia mai degrabă că trebuie să fiu creștin. Totuși, ținând seama de motivele arătate de mine și mai ales pentru a-i da regelui din Luggnagg o dovadă neobișnuită de înalta sa prețuire, îmi spuse că e gata să încuviințeze această ciudată toană, dar totul trebuia tăinuit cu grijă, iar ofițerilor să li se dea poruncă să mă lase să trec ca și cum ar fi uitat, deoarece, mă încredința el, dacă acest secret ar fi aflat de compatrioții mei olandezi, ei mi-ar tăia gâtul în timpul călătoriei. Cu ajutorul tălmaciului meu, i-am mulțumit de mii de ori pentru un hatâr atât de neobișnuit și, cum în timpul acela niște trupe se îndreptau în marș spre Nangasac, ofițerul comandant primi ordinul să mă ducă teafăr până acolo, împreună cu instrucțiuni speciale privind chestiunea cu crucea.

La 9 iunie 1709, am sosit la Nangasac, după o călătorie foarte lungă și plină de necazuri. Nu trecu mult și m-am pomenit în tovărășia câtorva marinari olandezi de pe vasul „Amboyna" din Amsterdam, cu o deplasare de 450 tone. Trăisem multă vreme în Olanda, în timp ce studiam la Leyda, și vorbeam bine limba olandeză. Marinarii aflară în curând de unde anume veneam; erau foarte curioși să cunoască amănunte în legătură cu călătoriile și viața mea. Am întocmit o poveste cât am putut mai scurtă și mai demnă de crezare, dar am ascuns cea mai mare parte a peripețiilor mele. Cunoșteam mulți oameni în Olanda, și am născocit nume pentru părinții mei, despre care le-am spus că sunt niște oameni modești din provincia Guelderland. Eram gata să-i dau căpitanului (un oarecare Theodorus Vangrult) oricât ar fi cerut pentru călătoria mea în Olanda, dar aflând că sunt chirurg, el se mulțumi numai cu jumătate din preț, cerându-mi în schimb să-mi exercit profesiunea pe vas. Înainte de a ne îmbarca, am fost adeseori întrebat de oamenii din echipaj dacă am îndeplinit ceremonia amintită mai sus. Am ocolit întrebarea, dând răspunsuri foarte generale, de pildă, că "l-am mulțumit pe împărat și întreaga curte în toate privințele". Totuși, un marinar răutăcios se duse la un ofițer și după ce mă arătă cu degetul, îi spuse că nu am călcat crucea în picioare; ofițerul însă, care primise instrucțiuni să mă lase să trec, îi dădu ticălosului douăzeci de lovituri pe spinare, cu un băț de bambus; în urma acestui fapt, nimeni nu m-a mai plictisit cu asemenea, întrebări.

În timpul călătoriei nu s-a întâmplat nici un lucru vrednic de a fi amintit. Am navigat pe un vânt prielnic până la Capul Bunei Speranțe, unde ne-am oprit pentru a lua apă de băut. La 10 aprilie 1710, am sosit cu bine la Amsterdam după ce, între timp, pierdusem trei oameni care se îmbolnăviseră pe drum și un al patrulea care căzuse în valuri de pe catargul cel mare, nu departe de coasta Guineei. În curând, am plecat din Amsterdam spre Anglia, pe un vas mic care aparținea orașului.

La 16 aprilie ani sosit la Downs. Am debarcat a doua zi dimineața, revăzându-mi patria după o absență de cinci ani și șase luni. Am pornit direct spre Redriff, unde am sosit în aceeași zi la ora doua după amiază și unde mi-am găsit soția și copiii sănătoși cu toții.