Călătoriile lui Gulliver
Aa
PARTEA A DOUA
CĂLĂTORIA ÎN BROBDINGNAG
CAPITOLUL I
Descrierea unei furtuni năprasnice; o șalupă fiind trimisă să aducă apă; autorul se îmbarcă pe ea pentru a cerceta ținutul. E lăsat pe țărm, capturat de unul din băștinași și dus în casa unui fermier. Primirea făcută. Câteva întâmplări prin care trece. Descrierea locuitorilor.
Deoarece firea și soarta îmi hărăziseră o viață zbuciumată, după două luni de la întoarcere mi-am părăsit din nou patria și m-am îmbarcat la Downs cu destinația Surat, în a douăzecea zi a lunii iunie, anul 1702, pe Adventure, comandată de căpitanul John Nicholas, de fel din Cornwall.
Vântul ne-a fost foarte prielnic până când am ajuns la Capul Bunei Speranțe, unde am debarcat ca să reîmprospătăm provizia de apă de băut, dar, descoperind că vasul ia apă, am descărcat mărfurile pe țărm și am iernat acolo; și cum căpitanul s-a îmbolnăvit de friguri n-am putut părăsi Capul Bunei Speranțe până la sfârșitul lui martie. Atunci am ridicat pânzele și am navigat în bune condiții până când am trecut prin strâmtoarea Madagascar; dar după ce am ajuns la nord de insulă, cam pe la cinci grade latitudine sudică, vânturile, care în mările acelea suflă cu aceeași tărie dinspre nord-vest de la începutul lui decembrie până la începutul lui mai, la 19 aprilie au început să bată mult mai violent și mai dinspre vest ca de obicei, vreme de douăzeci de zile în șir. În acest timp, am fost împinși puțin spre coasta de est a insulelor Moluce, la vreo trei grade nord de ecuator, după cum a constatat căpitanul nostru în urma calculelor făcute la 2 mai, când vântul încetă și un calm desăvârșit îi luă locul, fapt care pe mine m-a bucurat nespus. Căpitanul, însă, cunoscând bine navigația pe mările acelea, ne-a sfătuit să ne pregătim a înfrunta o furtună care, într-adevăr, se dezlănțui a doua zi, când începu să bată un vânt de la sud numit musonul de sud.
Temându-ne că vântul s-ar putea înteți, am strâns pânza bompresului și ne-am pregătit să dăm jos trinca; și cum vântul bătea cu tot mai multă furie, am legat tunurile și am strâns arborele artimon. Cum vasul se afla departe în larg, am crezut că e mai bine să fugim din fața vântului decât să navigăm în derivă cu pânzele întinse sau strânse. Am redus trinca și am întins scota; timona era sub vânt și vasul se ținea bine. Am scos vela latină, dar pânza fiind ruptă, am dezvergat-o și am dus-o înăuntrul vasului. Furtuna se dezlănțuise năprasnic, ridicând valuri uriașe. Cu ajutorul unor parâme am tras de mânerul timonei, ca să ușurăm munca cârmaciului. Nu am coborât arborele gabier, ci am lăsat totul cum era, pentru că vasul se descurca mai bine navigând spre larg. Cum se potoli furtuna, am ridicat trinca și vela mare și am luat capa. Apoi am ridicat randa, gabierul mare și gabierul mic. Vântul bătea dinspre sud-vest, împingându-ne înspre est-nord-est. După ce am virat spre tribord, am molat brațele și balansinele; am brațat sub vânt, am brațat bulinele, le-am legat strâns, am tras murele sub vânt și vasul a început să gonească cu toate pânzele întinse.
În timpul acestei furtuni, urmată de un vânt puternic dinspre vest-sud-vest, am fost mânați, după calculele mele, vreo cinci sute de leghe spre est, încât nici cel mai bătrân marinar de pe bord n-ar fi fost în stare să ne spună în ce parte a lumii ne aflam. Stăteam bine cu proviziile, vasul nu fusese avariat și echipajul era sănătos, dar sufeream cumplit de sete. Am socotit că e mai bine să urmăm aceeași direcție, decât să cârmim mai spre nord, ceea ce ne-ar fi putut duce înspre coasta de nord-vest a Marii Tartarii și Oceanul Înghețat.
În a șasesprezecea zi a lunii iunie 1703, băiatul care se cocoțase în vârful catargului descoperi un petic de pământ. La 17 iunie, ne aflam în fața unei insule mari sau a unui continent (nu ne puteam da seama); în partea de sud a țărmului, se vedea o mică limbă de pământ înaintând în mare, precum și un golfuleț prea puțin adânc pentru un vas de mai bine de o sută de tone. Am ancorat la o depărtare de o leghe de golf, iar căpitanul trimise spre țărm o șalupă cu vreo zece oameni înarmați și prevăzuți cu vase pentru apă, în cazul când ar fi găsit. I-am cerut voie să-i însoțesc, ca să cercetez ținutul și să fac niscaiva descoperiri. După ce am debarcat, n-am văzut nici urmă de râu sau de izvor, și nici picior de om. Marinarii noștri porniră să cutreiere țărmul, doar, doar vor găsi apă de băut pe lângă mare, iar eu m-am dus singur în direcție opusă, cercetând ținutul acela pustiu și stâncos. Începusem să mă plictisesc și, nevăzând nimic care să-mi astâmpere curiozitatea, am luat-o agale înapoi către golf; și cum marea se întindea nestingherită în fața ochilor mei, i-am văzut pe oamenii noștri în barcă și vâslind din răsputeri înspre corabie. Era cât pe ce să strig, cu toate că ar fi fost zadarnic, când, deodată, am zărit o făptură uriașă, urmărindu-i cu repeziciune prin apă; apa nu-i ajungea decât până la genunchi și uriașul făcea niște pași uluitor de mari; cum însă oamenii noștri i-o luaseră înainte cu vreo jumătate de milă și în locul acela marea era presărată cu stânci ascuțite, monstrul nu reuși să ajungă barca. Toate acestea mi s-au povestit mai târziu, deoarece atunci n-am mai stat să văd cum se vor sfârși lucrurile, ci am rupt-o la fugă pe unde venisem, cățărându-mă apoi pe coastele repezi ale unui deal, ceea ce mi-a îngăduit să am o vedere mai cuprinzătoare asupra ținutului.
Tot pământul era cultivat, dar ceea ce m-a uimit în prima clipă a fost lungimea ierbii care, pe o întindere rezervată, pare-se pentru fân, avea o înălțime de vreo douăzeci de picioare.
În cele din urmă am dat de ceea ce am socotit eu că este o șosea, deși localnicilor le slujea drept potecă printr-un lan de orz. Am mers așa o bucată de vreme, dar n-am prea văzut mare lucru de o parte sau de cealaltă a drumului, căci era aproape de vremea secerișului și grâul se ridica la vreo patruzeci de picioare pe puțin. Mi-a trebuit un ceas ca s-ajung la capătul lanului, împrejmuit cu un gard, înalt de cel puțin o sută douăzeci de picioare, pomii, pe de altă parte, erau atât de uriași încât nu puteam să-mi dau seama de înălțimea lor. Între un lan și celălalt se afla un pârleaz. Avea patru trepte și, în partea de sus, o piatră peste care trebuia să sari. Mi-a fost cu neputință să trec pârleazul pentru că fiecare treaptă era înaltă de șase picioare, iar piatra de sus de vreo douăzeci. Mă căzneam să descopăr vreo spărtură în gard, când deodată am zărit în lanul vecin un localnic venind înspre pârleaz. Era cam tot atât de mare ca cel pe care-l văzusem urmărind barca în larg; cred că era înalt cât o clopotniță obișnuită și, după socotelile mele, făcea niște pași de zece yarzi. Cuprins de o groază de nedescris, am fugit să mă ascund în grâu, de unde l-am văzut în vârful pârleazului, privind înapoi spre lanul din dreapta, și l-am auzit strigând cu glas mai răsunător decât o pâlnie de vorbit; dar zgomotul venea de la o înălțime atât de mare, încât la început am fost încredințat că e un tunet. Apoi, alte șapte namile se îndreptară spre el, cu secere în mâini, fiecare seceră fiind cât șase coase de-ale noastre. Aceștia nu erau atât de bine îmbrăcați ca primul, părând a fi mai degrabă slugile sau argații lui, căci, după ce le spuse câteva cuvinte, oamenii începură să secere grâul din lanul unde mă aflam eu. Am căutat să mă țin cât mai departe de ei, dar mă mișcam anevoie, căci pe alocurea tulpinele de grâu nu erau nici la un picior depărtare unele de altele, așa încât de abia reușeam să mă strecor printre ele. Totuși, am izbutit să înaintez, până când am ajuns într-o parte a câmpului unde grâul fusese culcat de ploaie și de vânt. De aici încolo n-am mai putut face un pas; tulpinele erau atât de încâlcite, încât mi-a fost cu neputință să mă furișez printre ele, iar mustățile spicelor culcate - atât de tari și ascuțite, încât îmi sfâșiau hainele și carnea.
Totodată, de secerători nu mă despărțeau nici o sută de yarzi. Trudit, abătut și cuprins de deznădejde, zăceam între două brazde, dorind din toată inima să mor. Mi-am căinat nemângâiata văduvă și bieții copii orfani și mi-am blestemat nebunia și încăpățânarea de a mă avânta într-o nouă călătorie, împotriva tuturor povețelor prietenilor și rudelor mele. În această stare de spirit, n-am putut să nu mă gândesc la Liliput, țară ai cărei locuitori vedeau în mine un uriaș și unde cu o singură mână am fost în stare să trag după mine toată flota imperială și să fac toate isprăvile acelea oare vor rămâne de-a pururi în cronicile împărăției, în timp ce posteritatea le va da cu greu crezare, deși le-au stat mărturie milioane de oameni. M-am întristat la gândul că s-ar putea să par tot atât de mic în ochii acestui popor ca și un liliputan în ochii noștri. Mi-am spus, totuși, că asta ar fi ultima dintre nenorociri. E lucru constatat că sălbăticia și cruzimea oamenilor sunt proporționale cu mărimea lor; atunci, la ce mă puteam aștepta decât să fiu un simplu dumicat în gura celui dintîi dintre acești monștri care ar fi pus mâna pe mine? Filozofii au fără îndoială dreptate, atunci când ne spun că nimic nu e mare sau mic decât prin comparație. Printr-un capriciu al soartei, s-ar putea prea bine ca liliputanii să dea peste oameni tot atât de mici în raport cu ei pe cât erau ei față de mine. Și cine știe dacă în vreun colț îndepărtat de lume, pe care noi încă nu l-am descoperit, n-or fi trăind poate făpturi și mai uriașe decât acest neam de uriași?
Înfricoșat și amețit cum eram, mă lăsasem furat de astfel de gânduri, când, deodată, văzând pe unul din secerători doar la vreo zece yarzi de brazda unde mă aflam, mi-am dat seama că la următorul pas voi fi strivit sub piciorul lui sau tăiat în două de seceră. Așa se face că în clipa când era gata să pornească mai departe, am țipat ca din gură de șarpe; matahala făcu un pas înapoi și, iscodind locul jur împrejur cu privirea, m-a descoperit în cele din urmă, cum zăceam pe pământ. Stătu puțin în cumpănă ca unul care, prevăzător, caută să pună mâna pe o lighioană mică și primejdioasă, în așa fel încât aceasta să nu-l poată zgâria sau mușca, întocmai cum făceam și eu uneori în Anglia cu câte o nevăstuică. Într-un târziu, se hotărî să mă apuce de mijloc, ținându-mă între arătător și degetul mare, și mă ridică până la trei yarzi în dreptul ochilor ca să mă poată cerceta mai bine.
I-am ghicit gândul și am avut întâmplător atâta prezență de spirit, încât să nu mă zbat de loc în timp ce mă ținea în aer la mai bine de șaizeci de picioare de la pământ, de teamă să nu-i lunec printre degete, deși mă strângea ca-ntr-un clește. Tot ce am îndrăznit să fac a fost să-mi ridic ochii către soare, să-mi împreunez mâinile într-un gest rugător și să rostesc câteva cuvinte cu o voce umilă și plângătoare, potrivită cu starea în care mă găseam, căci mă temeam să nu dea cu mine de pământ, așa cum facem noi de obicei cu orice jivină mică și scârboasă, pe care vrem s-o omorâm. Dar zodia mea norocoasă a vrut ca namilei să-i placă vocea și gesturile mele, așa că începu să se uite la mine ca la o ciudățenie, uimit peste măsură să mă audă rostind cuvinte articulate, măcar că nu înțelegea nimic. Între timp, nu m-am putut opri să nu gem, să nu vărs câteva lacrimi și să nu-mi bălăngănesc capul într-o parte și-n alta, căutând să-l fac să priceapă cât de rău mă strângea în cele două degete ale sale. Păru că înțelege, pentru că, ridicându-și poalele hainei, mă așeză binișor înăuntru, apoi o luă la fugă spre stăpânul său, un fermier chivernisit, și care nu era altul decât făptura pe care o văzusem prima oară în lanul de grâu.
După ce servitorul îi povesti fermierului (așa am presupus eu din conversația lor) tot ce știa despre mine, fermierul luă un pai de mărimea unui baston și-mi ridică pulpana hainei, închipuindu-și, pesemne, că e un fel de învelitoare cu care mă înzestrase natura. Suflă apoi și-mi dădu părul la o parte ca să mă vadă mai bine la față. Îi chemă pe cosași la el și-i întrebă (după cum am aflat mai târziu) dacă au mai văzut pe câmp vreo făptură care să semene cu mine, apoi mă așeză jos, încetișor, în patru labe. Eu m-am ridicat însă imediat în picioare și am început să mă plimb încoace și încolo, ca să-i fac să priceapă că n-am de gând să fug. Cât despre uriași, s-au așezat cu toții roată în jurul meu, spre a-mi urmări mai bine mișcările. Eu mi-am scos pălăria și am făcut o plecăciune adâncă în fața fermierului. Am îngenunchiat, mi-am ridicat ochii și mâinile și am rostit mai multe cuvinte, cât am putut de tare; am scos apoi o pungă cu aur din buzunar și i-am întins-o plin de umilință. El o luă în podul palmei, o duse aproape de ochi ca să vadă ce este, apoi o întoarse de câteva ori pe o parte și pe alta cu vârful unui bold (pe care-l scoase din mânecă), dar tot nu se dumiri. Atunci i-am făcut semn să-și pună mâna pe pământ; am luat punga și, deschizând-o, i-am răsturnat tot aurul în palmă.
Erau șase monede spaniole a câte patru pistoli fiecare, în afară de vreo douăzeci-treizeci de monede mai mici. L-am văzut umezindu-și vârful degetului mic cu limba și ridicând una din monezile cele mai mari, apoi alta; dar părea că nu înțelege de loc ce sunt. Îmi făcu apoi semn să le pun înapoi în pungă și să vâr punga în buzunar ceea ce până la urmă am socotit că e bine să fac, după ce i-am oferit-o de mai multe ori.
Între timp, fermierul se convinsese că trebuie să fiu o creatură rațională. Îmi vorbi în mai multe rânduri, dar vocea lui îmi spărgea urechile ca vuietul unei mori de apă; totuși, cuvintele-i erau destul de articulate. I-am răspuns, strigând în mai multe limbi, iar el și-a plecat de câteva ori urechea până la doi yarzi de mine; totul a fost însă în zadar, căci nu ne puteam înțelege de fel unul cu altul.
Își trimise oamenii înapoi la lucru, iar el, scoțându-și batista din buzunar, o împături în două și o așternu în palma stângă pe care o puse pe pământ, făcându-mi semne să pășesc în palmă - nimic mai lesne, deoarece mâna lui nu era mai groasă de un picior. Am socotit că e de datoria mea să-l ascult și de teamă să nu cad, m-am lungit pe batistă; m-a înfășurat, pentru mai multă siguranță, până peste cap, și în felul acesta m-a dus la el acasă. Acolo a strigat-o pe nevastă-sa și m-a arătat; ea însă a scos un țipăt și a dat să fugă, așa cum fac femeile în Anglia la vederea unei broaște râioase sau a unui păianjen. Totuși, după ce a văzut cum mă port și cum ascult de semnele pe care mi le făcea bărbatul ei, s-a liniștit repede și, încetul cu încetul, m-a îndrăgit foarte mult.
Era vremea amiezii și un servitor aduse prânzul - un singur fel de mâncare cu carne (potrivit cu viața simplă a unui țăran), într-o strachină de vreo douăzeci și patru de picioare diametru. În odaie se aflau fermierul și soția lui, trei copii și o bunică bătrână. După ce s-au așezat să mănânce, fermierul m-a pus pe masă la oarecare depărtare de el; masa era înaltă de treizeci de picioare. Nu mai puteam de frică și mă țineam cât mai departe de margine, de teamă să nu cad. Soția fermierului tăie câteva felioare subțiri dintr-o bucată de carne, apoi fărâmiță puțină pâine într-o strachină de lemn și-mi puse totul dinainte. I-am făcut o plecăciune adâncă, mi-am scos cuțitul și furculița și am început să mănânc, în hazul tuturor. Stăpâna trimise servitoarea după o ceșcuță, care avea vreo doi galloni, și o umplu cu băutură; am ridicat vasul anevoie, cu amândouă mâinile, și în chipul cel mai respectuos am băut în sănătatea stăpânei, rostind cuvintele în englezește cât am putut de tare, ceea ce îi făcu pe toți să râdă cu atâta poftă, încât aproape mă asurziseră. Băutura avea gust de cidru slab și era destul de plăcută. Apoi stăpânul îmi făcu semn să mă apropii de farfuria lui, dar în timp ce mergeam pe masă, mereu cu frica în oase - cum cititorul poate prea bine să-și dea seama - m-am împiedicat de o coajă de pâine și am căzut cu fața-n jos, fără ca totuși să mă rănesc. M-am sculat îndată și văzând că bieții oameni sunt foarte îngrijorați, mi-am luat pălăria (pe care, ca o persoană bine crescută, o țineam sub braț) și fluturând-o pe deasupra capului, am strigat de trei ori ura ca să le arăt că nu mi s-a întâmplat nimic grav.
În timp ce mă îndreptam către stăpânul meu (așa îi voi spune de acum înainte), fiul lui cel mai mic, care ședea lângă el, un ștrengar de vreo zece ani, mă apucă de picioare și mă ținu atârnat în aer atât de sus, încât începui să tremur din toate mădularele; dar taică-său mă smulse din mâinile lui și-i trase peste obrazul stâng o palmă ce ar fi culcat la pământ un escadron de cavaleriști europeni, poruncindu-i să plece de la masă. Temându-mă însă că băiatul ar putea să prindă pică pe mine și amintindu-mi cât de răi sunt băieții noștri cu vrăbiile, iepurii de casă, pisicuțele și cățeii, am căzut în genunchi și arătând spre băiat, l-am făcut pe stăpânul meu să înțeleagă că doresc ca fiul lui să fie iertat. Tatăl încuviință și băiatul își reluă locul; eu m-am dus și i-am sărutat mâna copilului, iar tatăl i-a luat-o și l-a făcut să mă mângâie cu ea.
Pe la mijlocul mesei, pisica favorită a stăpânei mele îi sări în poală. Am auzit în spatele meu un zgomot ca acela făcut de vreo zece torcătoare și, întorcându-mi capul, am văzut că nu era decât pisica - pasămite, torcea. Pisica aceasta era de trei ori mai mare decât un bou, după cum am socotit eu, cercetându-i capul și una din labe în timp ce stăpâna ei o hrănea și o mângâia. Înfățișarea fioroasă a animalului m-a umplut de groază, deși stăteam în celălalt capăt al mesei, la o distanță cam de vreo cincizeci de picioare, și deși stăpâna o ținea strâns ca nu cumva să sară și să mă înhațe în gheare. Din fericire, nu era nici o
primejdie, căci pisica nu mă băga câtuși de puțin în seamă, nici chiar atunci când stăpânul meu mă așeză la trei yarzi de ea. Și cum mi se spusese întotdeauna și știam și eu din experiența călătoriilor mele că a fugi din fața unui animal fioros sau a-i arăta că ți-e frică înseamnă să-l faci negreșit să te urmărească sau să se repeadă la tine, am hotărât să nu trădez nici un fel de îngrijorare în această periculoasă situație. Curajos, m-am plimbat de cinci-șase ori chiar pe sub nasul lighioanei și m-am apropiat la o jumătate de yard de ea; pisica se dădu înapoi, ca și cum i-ar fi fost frică de mine. De câini mă temeam mai puțin, măcar că în odaie intrară vreo trei-patru, cum se întâmplă de obicei în casele fermierilor; unul din ei era un dulău, mare cât patru elefanți, iar altul, un ogar, ceva mai înalt decât dulăul, dar nu atât de voinic.
Când prânzul era pe sfârșite, intră în odaie doica, cu un copil de un an în brațe. De îndată ce mă zări, țâncul, crezând că sunt o jucărie, începu să scâncească așa de tare, în legea lui, încât s-ar fi auzit de la Podul Londrei până la Chelsea . Maică-sa căută să-i intre în voie; mă luă de pe masă și mă arătă copilului care, înșfăcându-mă îndată de mijloc, îmi vârî capul în gură. Am început să urlu atât de tare, încât mititelul se sperie și-mi dădu drumul; cu siguranță mi-aș fi rupt gâtul dacă maică-sa nu m-ar fi prins în șorț. Pentru a potoli copilul, doica scutură o zornăitoare - un vas cu câteva pietroaie înăuntru și prins cu un odgon de mijlocul copilului; dar totul fu în zadar, așa că se văzu nevoită să recurgă la ultimul remediu, dându-i să sugă. Mărturisesc că nimic nu m-a dezgustat vreodată mai mult decât vederea monstruoșilor ei sâni pe care nu știu cu ce i-aș putea compara, pentru ca cititorul să-și facă o idee despre mărimea, forma și culoarea lor. Ieșeau în afară cu vreo șase picioare și nu aveau mai puțin de șaisprezece în circumferință. Sfârcul era cât jumătate din capul meu, și atât sfârcul cât și sânul erau plini de pete, bube și pistrui de-ți făcea silă; puteam s-o văd pe doică de-aproape căci ea stătea jos, ca să-i vină mai ușor să alăpteze copilul, iar eu stăteam pe masă. Această priveliște m-a făcut să mă gândesc la pielea catifelată a doamnelor noastre din Anglia, care ne par atât de frumoase numai pentru că sunt la fel de mari ca noi, iar defectele nu li se pot vedea decât cu lupa; e lucru știut că pielea cea mai netedă și mai albă văzută cu lupa este aspră, grosolană și urâtă la culoare.
Îmi amintesc că pe când mă aflam în Liliput, tenul omuleților acelora îmi părea cel mai frumos din lume; și discutând acest subiect cu un cărturar de al lor - un prieten intim al meu - acesta îmi spuse că fața mea părea mult mai frumoasă și mai netedă când mă privea de jos decât când îl luam în mână și-l apropiam de obraz; mi-a mărturisit că la început priveliștea i s-a părut dezgustătoare, îmi spuse că în pielea mea se văd ditai găuri, că firele din barbă sunt de zece ori mai groase decât țepii unui mistreț, iar obrazul are culori diferite, lucru foarte neplăcut la vedere, deși, după părerea mea - să-mi fie îngăduit s-o spun - sunt la fel de blond ca cei mai mulți bărbați din țara mea și, în ciuda călătoriilor, prea puțin ars de soare.
Pe de altă parte, aducând vorba despre doamnele de la curtea împăratului, prietenul avea obiceiul să-mi spună că una are pistrui, alta o gură prea mare, alta un nas prea gros, în timp ce eu nu vedeam nimic din toate astea. Recunosc că observația lui era perfect adevărată și nu am amintit-o de la început, întrucât mi-a fost teamă ca cititorul să nu-și închipuie că uriașii aceia erau de-a dreptul pociți. Adevărul e că erau un neam de oameni frumoși; mai ales trăsăturile stăpânului meu, un simplu fermier doar, mi se păreau foarte bine proporționate când îl priveam de la o distanță de șaizeci de picioare.
Îndată ce se sculă de la masă, stăpânul se duse la argați și, după câte mi-am putut da seama din glasul și gesturile sale, îi ceru cu strășnicie nevesti-si să aibă grijă de mine. Eram foarte obosit și picam de somn; văzând aceasta, stăpâna m-a culcat chiar în patul ei și m-a acoperit cu o batistă albă și curată, dar mai mare și mai aspră decât vela mare a unui vas de război.
Am dormit vreo două ore și am visat că sunt acasă cu soția și copiii mei, ceea ce mi-a sporit și mai mult amărăciunea când m-am deșteptat și m-am văzut singur într-o încăpere nesfârșită, lată de vreo două-trei sute de yarzi și înaltă de vreo două sute, culcat într-un pat, lat și el de douăzeci de yarzi. Stăpâna se dusese să-și vadă de ale gospodăriei, închizându-mă în casă. Patul era la opt yarzi deasupra dușumelei. O nevoie firească îmi dădea ghes să mă cobor. Nu îndrăzneam să strig, și chiar dacă aș fi strigat ar fi fost în zadar cu glasul meu și la o distanță atât de mare ca aceea dintre camera unde mă aflam și bucătăria unde era familia fermierului. Între timp, doi șobolani se cățărară pe perdele și începură să alerge prin pat de colo până colo, cu nările dilatate. Unul din ei se apropie de fața mea, așa că m-am sculat îngrozit și mi-am scos pumnalul ca să mă apăr. Scârboasele lighioane avură îndrăzneala să mă atace din amândouă părțile, iar una din ele dădu să mă înhațe de guler cu labele din față; din fericire, i-am spintecat burta înainte de a-mi putea face vreun rău. Șobolanul se prăvăli la picioarele mele, iar celălalt, văzând soarta tovarășului său, o luă la sănătoasa, nu însă fără a se alege cu o rană în spinare pe care i-am făcut-o în timp ce o tulea; fugind lăsa dâre de sânge în urma lui.
După această ispravă, am început să mă plimb încolo și-ncoace pe pat, ca să-mi vin în fire. Jivinile acestea erau de mărimea unui zăvod, dar mult mai sprintene și mai fioroase. Dacă înainte de a adormi mi-aș fi scos cingătoarea, aș fi fost cu siguranță sfâșiat în bucăți și mâncat. Am măsurat coada șobolanului ucis și am constatat că avea doi yarzi fără o incie; dar mi s-a-ntors stomacul pe dos când m-am gândit să dau leșul jos din pat, unde zăcea sângerând întruna. Văzând că tot mai are un dram de viață într-însul, l-am omorât tăindu-i beregata.
Nu trecu mult și în cameră intră stăpâna care, văzându-mă plin de sânge, alergă spre mine și mă luă în mână. Am arătat spre șobolanul mort, zâmbind și făcând fel și fel de semne ca să priceapă că sunt viu și nevătămat; ea se bucură nespus și chemă servitoarea să ia cu un vătrai lighioana ucisă și s-o arunce afară pe fereastră. Mă așeză apoi pe masă, iar eu îi arătai pumnalul plin de sânge, pe care după ce l-am șters cu poalele hainei, l-am vârât în teacă. Cum trebuia să fac neapărat ceva ce altul n-ar fi putut face în locul meu, m-am căznit în fel și chip să-i dau stăpânei mele a înțelege că vreau să fiu pus jos, pe podea; după ce mi-a îndeplinit rugămintea, rușinea m-a împiedicat să-mi trădez gândurile, așa că m-am mulțumit să arăt înspre ușă, făcând mai multe plecăciuni. Cu multă greutate, buna femeie își dădu în sfârșit seama ce vreau și luându-mă în mână, mă duse în grădină unde mă așeză jos. M-am depărtat cam la vreo două sute de yarzi și făcându-i semn să nu se uite la mine sau să mă urmeze, m-am ascuns între două frunze de măcriș și acolo mi-am făcut nevoile.
Nădăjduiesc că cititorul binevoitor mă va ierta pentru că stărui asupra acestor amănunte și a altora asemănătoare care, oricât de neînsemnate ar putea să pară în ochii celor de rând, vor ajuta, fără îndoială, unui filozof să-și lărgească orizontul și să-și îmbogățească imaginația, folosindu-le spre binele vieții publice și private, ceea ce a fost singura mea țintă când m-am gândit să înfățișez lumii descrierea acestei călătorii și a altora; totdeauna m-am străduit să zugrăvesc doar adevărul adevărat, fără zorzoane de stil. Tot ce mi s-a întâmplat în această călătorie a făcut o impresie atât de puternică asupra mea și atât de adânc mi s-a întipărit în minte, încât atunci când am încredințat hârtiei peripețiile mele, nu am scăpat nici un fapt important.
Totuși, la o revizie atentă, am scos câteva pasaje de mai mică însemnătate care se aflau în prima formă a lucrării, de teamă să nu fiu socotit plictisitor sau chițibușar - lucru de care călătorii sunt adesea învinuiți, și poate pe bună dreptate.
CAPITOLUL II
Descrierea fiicei fermierului. Autorul e dus la târg într-un oraș, apoi în capitală. Amănunte asupra călătoriei.
Stăpâna mea avea o fată de nouă ani, un copil înzestrat pentru vârsta ei, foarte pricepută în a mânui acul și meșteră când era vorba să-și înfașe păpușa. Mama și fata s-au sfătuit cât s-au sfătuit, apoi mi-au făcut un culcuș în leagănul păpușii: leagănul a fost așezat într-un sertar mic al scrinului, și sertarul pus pe o poliță, de teama șobolanilor.
Acesta mi-a fost patul tot timpul cât am stat la ei; treptat-treptat, mi l-am făcut mai comod, pe măsură ce le-am deprins limba și mi-am putut exprima dorințele. Fetița era atât de îndemânatică, încât după ce mi-am scos hainele de vreo două ori în fața ei, a putut să mă îmbrace și să mă dezbrace, cu toate că nu o supăram cu asemenea treabă atunci când mă lăsa să fac și una și alta singur. Mi-a cusut șapte cămăși și alte câteva rufe, din cel mai fin material pe care l-a putut găsi și care era mai aspru ca pânza de sac. Ea, cu mâinile ei, îmi spăla întotdeauna rufele și tot ea mi-a fost și profesoară, căci m-a învățat limba lor. Când arătam vreun lucru, îmi spunea cum se cheamă, astfel că în câteva zile am putut să cer tot ce am dorit. Era destul de scundă pentru vârsta ei - cam de vreo patruzeci de picioare - și avea o inimă foarte bună. M-a botezat Grildrig, nume pe care l-a adoptat și familia, apoi toată țara. Cuvântul exprimă ceea ce latinii numesc nanunculus, italienii homunceletino și englezii mannikin. Acestei fetițe îi datorez în primul rând faptul că am scăpat cu viață în țara aceea; căci nu ne-am despărțit o singură dată cât am stat acolo. Eu îi spuneam Glumdalclitch, sau mica dădacă, și m-aș face vinovat de adâncă nerecunoștința, dacă nu aș aminti cu cinstea cuvenită grija și dragostea ei pentru mine, pe care aș dori din toată inima să le pot răsplăti așa cum merită, în loc să fiu unealta nevinovată, dar nenorocită a dizgrației ei, după cum am prea multe motive să mă tem că am fost.
Prin vecini se aflase și se vorbea că stăpânul meu a găsit pe câmp un animal ciudat cam de mărimea unui splancnuck, dar încolo semănând întru totul cu o ființă omenească; că acest animal imită omul în toate acțiunile lui, că vorbește, după câte se pare, într-o limbă ciudată, că a și învățat mai multe cuvinte de ale lor, că umblă în două picioare, că e blând și potolit, vine când e chemat, face ce i se spune, are mădularele cele mai gingașe din lume, și un obraz mai frumos decât o copilă de viță nobilă în vârsta de trei ani. Un alt fermier, care locuia nu departe și era bun prieten cu stăpânul meu, îi făcu o vizită ca să afle adevărul cu privire la zvonurile acestea. M-au adus îndată și m-au așezat pe o masă, unde am început să umblu de colo, colo, după cum mi s-a poruncit, mi-am scos pumnalul, l-am pus la loc, i-am făcut o plecăciune musafirului stăpânului meu, l-am întrebat, în limba lui ce mai face și i-am urat „bine ai venit", întocmai cum mă învățase mica mea dădacă.
Deoarece omul era bătrân și avea vederea slabă, și-a pus ochelarii ca să mă vadă mai bine, lucru la care eu nu m-am putut stăpâni să nu râd cu hohote, pentru că ochii lui erau aidoma lunei pe care aș fi văzut-o prin două ferestre deodată. Ai casei, ghicind pricina veseliei mele, au început și ei să râdă, ceea ce îl făcu pe ghiuj să se supere și să-și iasă din fire. Trecea drept un calic fără seamăn. Și nu mă îndoiesc că era adevărat, deoarece, spre nenorocirea mea, i-a dat o povață blestemată stăpânului meu, și anume să mă arate ca pe altă minunăție într-o zi de târg în orașul vecin - o jumătate de oră de mers călare (cam la vreo douăzeci și două de mile de casa noastră). Am bănuit eu că se pune la-cale ceva rău când l-am văzut pe stăpân și pe prietenul lui tot șoptindu-și ceva unul altuia și arătând din când în când spre mine; de frică ce mi-era, mi-am închipuit că am auzit și am înțeles câteva din cuvintele lor. A doua zi dimineață, însă, Glumdalclitch, mica mea dădacă, îmi povesti tot ce izbutise ea să afle prin șiretlicuri de la maică-sa. Biata copilă mă luă la pieptul ei și începu să plângă de rușine și durere. Se temea ca oamenii aceia grosolani să nu-mi facă vreun rău, să mă strivească sau să-mi rupă vreun mădular luându-mă în mâinile lor. Ea își dăduse seama cât de modest eram din fire, cât de mult țineam la cinstea mea, și nu-i fu greu să-și închipuie ce ocară ar fi fost pentru mine să fiu arătat la bâlci, pentru bani, oamenilor celor mai de jos. Spunea că maică-sa și taică-său i-au făgăduit ca Grildrig să fie al ei; acum însă vedea ea bine că vor s-o înșele ca și anul trecut când i-au dăruit un miel, dar de îndată ce mielul s-a îngrășat, l-au vândut unui măcelar. În ce mă privește, mărturisesc cinstit că eram mai puțin îngrijorat decât dădaca mea. Nutream orbește speranța, care de altfel nu m-a părăsit niciodată, că într-o bună zi îmi voi recâștiga libertatea. Cât despre ocara de a fi dus de colo până colo în chip de monstru, mă socoteam cu totul străin în țara aceea și-mi închipuiam că nimeni nu m-ar putea învinui pentru o astfel de năpastă, dacă m-aș întoarce vreodată în Anglia; căci însuși regele Marii Britanii de-ar fi fost în locul meu, n-ar fi avut încotro și s-ar fi supus acestei năpaste.
În prima zi de târg, stăpânul meu, ascultând de povața prietenului, m-a dus într-o cutie în orașul învecinat, luând-o cu el și pe Glumdalclitch, dădaca mea, pe care o așeză pe o pernă în spatele șeii. Cutia era închisă din toate părțile și avea o ușiță prin care puteam intra și ieși, precum și câteva găuri făcute cu burghiul ca să intre aerul. Fetița avusese grijă să pună înăuntru plapuma păpușii, ca să am pe ce să mă întind. Totuși, am fost grozav de zgâlțâit și de zdruncinat în timpul călătoriei, deși a ținut numai o jumătate de oră; calul făcea niște pași de patruzeci de picioare și sărea așa de sus că hurducăturile semănau cu tangajul și ruliul unei corăbii pe o vijelie cumplită, atât numai că erau mult mai dese. Drumul a fost ceva mai lung decât de la Londra la St. Albans. Stăpânul meu trase la hanul unde poposea de obicei, și după ce stătu puțin de vorbă cu hangiul și făcu unele pregătiri necesare, tocmi un grulttud sau crainic să dea de veste prin tot orașul că la hanul „Vulturul Verde" poate fi văzută o ființă ciudată, nu mai mare decât un splacnuck (un animal de prin partea locului, foarte frumos și lung de vreo șase picioare), semănând întru totul cu o ființă omenească și care putea să articuleze mai multe cuvinte și să facă fel de fel de giumbușlucuri.
Am fost pus pe o masă în odaia cea mai mare a hanului - să tot fi avut vreo trei sute de picioare pătrate. Mica mea dădacă stătea pe un scăunaș jos lângă masă și avea grijă să-mi spună ce trebuie să fac. Stăpânul meu, ca să preîntâmpine îmbulzeala, nu lăsa înăuntru mai mult de treizeci de persoane. M-am plimbat pe masă după cum mi-a cerut fetița; apoi tot ea mi-a pus întrebări pe măsura cunoștințelor mele, la care eu îi răspundeam cât puteam de tare. M-am îndreptat de mai multe ori către cei de față, am făcut plecăciuni și le-am spus „bine ați venit" și alte câteva cuvinte pe care le învățasem. Am ridicat un degetar plin cu băutură, dat de Glumdalclitch în chip de pahar, și am băut în sănătatea lor. Mi-am scos pumnalul și l-am fluturat prin aer, cum fac spadasinii în Anglia. Dădaca mea îmi dădu un pai pe care-l mânuii ca pe o suliță, întrucât învățasem această artă în tinerețe. Douăsprezece grupuri de spectatori s-au perindat în ziua aceea prin fața mea și tot de atâtea ori am fost silit să repet aceleași caraghioșlîcuri până când am simțit că-s mort de oboseală și de silă.
Cei care mă văzuseră povesteau lucruri atât de minunate despre mine, încât oamenii erau gata-gata să dărâme ușile ca să intre. Gândindu-se la propriul lui folos, stăpânul nu lăsa pe nimeni să pună mâna pe mine afară de dădaca mea, și pentru a preîntâmpina orice primejdie, în jurul mesei au fost așezate bănci la o distanță la care nu mă putea atinge nimeni. Totuși, un nenorocit de școlar mă ținti cu o alună care era cât pe ce să mă lovească; o aruncase cu atâta putere, încât fără îndoială mi-ar fi turtit țeasta, aluna fiind mare cât țin dovleac. Am avut însă mulțumirea să-l văd pe ștrengar bătut măr și dat afară din cameră.
Stăpânul meu dădu de veste că mă va arăta din nou în viitoarea zi de târg. Între timp, îmi pregăti un mijloc de transport mai potrivit, și n-a făcut rău, căci eram atât de obosit după drum și după ce-i distrasem pe oameni opt ceasuri în șir, că de abia mă mai puteam ține pe picioare sau îngăima o vorbă. Mi-au trebuit nu mai puțin de trei zile ca să-mi revin; și ca să n-am pic de odihnă nici acasă, toți cetățenii din ținutul învecinat până la o sută de mile jur împrejur, auzind de faima mea, veniră să mă vadă în casa stăpânului. Nu cred să fi fost mai puțin de treizeci de oameni, cu nevestele și copiii lor (țara are o populație foarte deasă) și ori de câte ori mă arăta cuiva, stăpânul meu cerea un preț ca și cum odaia ar fi fost ticsită de lume, chiar dacă de față era o singură familie; așa că o bucată de vreme, deși nu m-au mai dus la târg, n-am avut răgaz în nici o zi a săptămânii (afară de miercuri, care e ziua lor de odihnă).
Stăpânul meu, dându-și seama că s-ar putea îmbogăți de pe urma mea, luă hotărârea să mă poarte prin cele mai mari orașe ale țării. Așadar, după ce pregăti toate cele trebuincioase pentru o călătorie îndelungată și puse la punct rosturile gospodăriei, își luă rămas bun de la nevastă-sa și la 17 august 1703, cam două luni de la sosirea mea, pornirăm spre capitala țării, așezată în inima împărăției, la vreo trei mii de mile departe de casa noastră. Stăpânul meu o așeză pe Glumdalclitch pe cal, la spatele lui. Ea mă ținea în poală, într-o cutie pe care și-o legase de mijloc. Fetița căptușise cutia cu stofa cea mai moale pe care o putuse găsi, așternuse pe jos pătura, pusese înăuntru pătuțul păpușii, îmi făcuse rost de rufărie și cele trebuincioase, pregătind totul cum se pricepuse mai bine.
Nu eram însoțiți decât de un băiat de-al casei, care călărea în urma noastră, ducând bagajele.
Planul stăpânului meu era să mă arate în toate orașele din drum și chiar să se abată într-o parte sau alta cu cincizeci sau o sută de mile, spre orice sat sau conac unde nădăjduia să găsească mușterii. Călătoria nu a fost anevoioasă, pentru că făceam între o sută patruzeci și o sută șaizeci de mile pe zi; Glumdalclitch, cu gând să mă cruțe, se plângea întruna că a obosit-o trapul calului! Când o rugam, mă scotea din cutie ca să mai respir puțin și să-mi arate țara, dar mă ținea mereu legat de o curelușă. Am trecut peste cinci sau șase râuri, cu mult mai late și mai adânci decât Nilul sau Gangele, și aproape că n-am întâlnit vreun pârâiaș atât de mic cum e Tamisa sub podul Londrei. Călătoria noastră a ținut zece săptămâni și am fost arătat în optsprezece orașe mari, în afară de nenumărate sate și case particulare.
La 26 octombrie am sosit în capitală, numită în limba lor Lorbiulgrud sau Mândria Universului. Stăpânul meu închirie o casă pe strada principală a orașului, nu departe de palatul regal, punând ca de obicei afișe care descriau întocmai persoana și talentele mele. Locuința aceasta avea o cameră mare, lată cam de vreo trei-patru sute de picioare. Stăpânul făcu rost de o masă cu un diametru de 60 de picioare, pe care urma să-mi joc rolul, și o îngrădi jur împrejur, la o distanță de trei picioare de la margine, cu un gard având aceeași înălțime, ca nu cumva să cad. Eram arătat oamenilor de zece ori pe zi spre uimirea și mulțumirea tuturor. Acum puteam vorbi limba destul de bine și înțelegeam perfect orice cuvânt care-mi era adresat. Pe lângă aceasta, învățasem alfabetul lor și uneori izbuteam chiar să descifrez o propozițiune, două, căci Glumdalclitch îmi fusese dăscăliță atât acasă, cât și în ceasurile de răgaz din timpul călătoriei noastre. În buzunar, ea purta o cărticică, nu cu mult mai mare decât Atlasul lui Sanson. Era un tratat obișnuit pentru folosința tinerelor fete, în care se vorbea pe scurt despre religia lor. Cu ajutorul acestui manual, ea m-a învățat literele, tălmăcindu-mi cuvintele.