Călătoriile lui Gulliver

CAPITOLUL II

Împăratul Liliput-ului, însoțit de mai mulți nobili, vine să-l vadă pe autor în captivitate. Sunt descrise persoana și obiceiurile împăratului. Câtorva cărturari li se dă însărcinarea să-l învețe pe autor limba lor. Câștigă în ochii liliputanilor prin firea lui blajină. I se scotocesc buzunarele și i se iau sabia și pistoalele.

Când m-am sculat în picioare, am privit de jur împrejur și trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost dat să văd un tablou mai încântător. Întreg ținutul părea o grădină nesfârșită, iar ogoarele, îngrădite, în cea mai mare parte având patruzeci de picioare pătrate, semănau cu tot atâtea straturi de flori. Printre ogoare erau presărate păduri de o jumătate de stang, iar pomii cei mai mari, după câte îmi puteam da seama, erau înalți de vreo șapte picioare. Am întors capul spre stânga și orașul mi-a apărut ca un decor de cetate pe scena unui teatru.

Cum, totuși, de câteva ceasuri mă cuprinsese oboseala, m-am furișat în casă și am închis ușa după mine. Dar încercarea mea de a scăpa de mulțimea aceea de oameni fu zadarnică. A trebuit să ies din nou, și, ca să-mi mai omor urâtul, am început să mă plimb încoace și încolo, atât cât îmi îngăduiau lanțurile. Între timp, împăratul se dăduse jos din turn și acum se îndrepta călare înspre mine - lucru pentru care putea să plătească scump, fiindcă animalul, deși bine dresat, în fața unei priveliști atât de neobișnuite, amintind de un munte în mișcare, se ridică în două picioare; dar împăratul, un călăreț neîntrecut, sejinu bine în șa până când alergară câțiva slujitori și apucară calul de căpăstru, iar Majestatea Sa putu să descalece. După ce coborî, mă cercetă plin de admirație; totuși nu se apropie de locul până unde putea ajunge lanțul. Le porunci apoi bucătarilor și chelarilor să-mi dea să mănânc și să beau; iar ei împinseră spre mine un fel de care pline cu de-ale gurii, pregătite de mai-nalte. Când le-am putut ajunge cu mâna, m-am grăbit să le golesc; douăzeci erau încărcate cu carne și zece cu băutură. Din două-trei îmbucături nu mai rămânea nimic dintr-un car cu carne; cât despre băutură, toate cele zece vase de pământ câte erau într-un singur car, le-am sorbit dintr-o înghițitură; și așa am făcut și cu celelalte.

Împărăteasa, prinții și prințesele, însoțiți de nenumărate doamne, ședeau la o oarecare depărtare, în jilțurile lor; dar văzând ce s-a întâmplat cu calul împăratului, s-au sculat și s-au apropiat de monarh, pe care-l voi descrie în cele ce urmează, împăratul e mai înalt aproape cu un lat de unghie decât oricare din curtenii săi, ceea ce e de ajuns ca să umple de teamă pe privitori. Are trăsături energica și bărbătești, o gură de austriac și nasul acvilin, tenul măsliniu, statura dreaptă, trupul și membrele bine proporționate, mișcările grațioase și ținuta maiestoasă. Trecuse de floarea vârstei, având douăzeci și opt de ani și 9 luni, dintre care șapte ani și-i petrecuse domnind fericit și, în general, victorios. Ca să-l văd mai bine, m-am culcat într-o rână, așa că fața mea era paralelă cu a lui, el stând doar la trei yarzi mai departe; de altfel, nu mă pot înșela în descrierea împăratului, pentru că de atunci l-am ținut adesea în palmă, îmbrăcămintea lui era foarte simplă, croită după o modă jumătate asiatică, jumătate europeană; doar pe cap purta un coif ușor de aur, împodobit cu pietre nestemate și cu o pană în vârf. Ținea sabia scoasă ca să se apere, dacă m-aș fi smuls cumva din lanțuri; era o sabie lungă de aproape trei incii, cu minerul și teaca din aur încrustat cu diamante, împăratul avea glasul pițigăiat, dar foarte deslușit; îl puteam auzi lămurit chiar, atunci când mă sculam în picioare. Doamnele și curtenii purtau veșminte bogate, astfel că locul unde stăteau semăna cu o fustă brodată cu figuri de aur și argint, întinsă pe pământ. Majestatea Sa îmi vorbi în mai multe rânduri, și eu i-am răspuns, dar niciunul din noi nu pricepu o iotă. De față erau și mai mulți preoți și avocați (judecând după îmbrăcăminte), cărora li s-a poruncit să-mi vorbească; eu le-am răspuns în toate limbile în care le puteam îngăima ceva, adică în olandeza de sus și de jos, în latină, franceză, spaniolă, italiană și lingua franca, însă fără nici un rezultat. După vreo două ceasuri, curtea se retrase, iar eu am fost lăsat cu o gardă puternică, pentru ca aceasta să stăvilească neobrăzarea și, poate, răutățile gloatei. Oamenii erau nerăbdători să se înghesuie cât mai aproape de mine; și cum stam culcat pe pământ lângă ușa casei mele, unii din ei au avut nerușinarea să tragă în mine cu săgeți, din care una mai-mai să mă nimerească în ochiul stâng. Colonelul ordonă atunci să fie prinși șase vinovați, pentru care nu găsi o pedeapsă mai potrivită decât să mi-i dea pe mână, legați fedeleș, lucru pe care soldații lui l-au executat întocmai, împingându-i înspre mine cu vârful lăncilor până când i-am putut apuca.

I-am luat pe toți în mâna dreaptă și am băgat cinci în buzunarul hainei; cât despre al șaselea, m-am prefăcut că vreau să-l mănânc. Bietul omuleț începu să urle cât îl ținea gura, iar colonelul și ofițerii lui se mohorâră la chip, mai ales când m-au văzut scoțând briceagul. I-am liniștit însă numaidecât, pentru că privindu-l cu bunătate și tăindu-i firele cu care era legat, l-am pus binișor jos și omulețul o luă la sănătoasa. M-am purtat și cu ceilalți la fel, scoțându-i unul câte unul din buzunar; și am văzut că atât soldații cât și norodul au fost mișcați de acest gest de clemență, care a fost relatat la curte într-o lumină foarte favorabilă pentru mine.

Înspre seară, cu chiu, cu vai, m-am aciuat în casă unde m-am culcat pe pardoseală, ceea ce am făcut încă vreo două săptămâni, în care timp, împăratul porunci să mi se pregătească un pat. Șase sute de așternuturi de mărime obișnuită au fost aduse cu căruțele și desfăcute în casa mea; o sută cincizeci de saltele cusute una de alta au alcătuit lungimea și lățimea patului. Și deși au fost puse câte patru, una peste alta, totuși, n-aș putea spune că mă apărau îndeajuns de pardoseala aspră, făcută din lespezi de piatră. În același chip, mi-au făcut rost de cearșafuri, pături și cuverturi, destul de bune pentru cineva deprins de atâta vreme cu lipsurile.

Cum vestea sosirii mele se răspândise în lungul și latul țării, nenumărați bogătași, gură-cască și pierde-vară veniră să mă vadă. Satele se goliră aproape cu totul și cred că ogoarele și gospodăriile ar fi fost lăsate în paragină, dacă Majestatea Sa nu ar fi curmat această neplăcută stare de lucruri, dând câteva proclamații și edicte. El porunci ca acei care mă văzuseră să se întoarcă la casele lor și să nu îndrăznească să se apropie mai mult de cincizeci de yarzi de casa mea fără o încuviințare specială a curții, cu care prilej, secretarii de stat s-au ales cu câștiguri frumușele.

Între timp, împăratul ținea consilii peste consilii, ca să se ajungă la o hotărâre cu privire la mine; mai târziu, un prieten intim al meu, un dregător de seamă și cunoscător a toate tainele, m-a încredințat că dădusem mult de furcă palatului. Se temeau că o să rup lanțurile, că întreținerea mea fiind foarte costisitoare ar putea pricinui izbucnirea foametei. Uneori, erau hotărâți să mă lase să mor de foame, sau, cel puțin, să-mi ciuruiască fața și mâinile cu săgeți otrăvite care m-ar fi omorât în scurtă vreme, dar și-au făcut socoteala că mirosul unui leș atât de uriaș ar putea dezlănțui în capitală o molimă care s-ar răspândi, probabil, în întreaga țară. În mijlocul dezbaterilor, mai mulți ofițeri au bătut la ușa marii săli de consiliu și doi dintre ei fiind primiți înăuntru au povestit cum m-am purtat cu cei șase criminali amintiți, ceea ce făcu o impresie atât de favorabilă asupra Majestății Sale și asupra întregului consiliu, încât pe loc se institui o comisie imperială care obligă toate satele aflate până la nouă sute de yarzi jur împrejurul capitalei să dea în fiecare dimineață șase boi, patruzeci de oi și alte alimente pentru întreținerea mea; aceasta, pe lângă o cantitate potrivită de pâine și vin, precum și alte băuturi, pentru a căror plată Majestatea Sa dădu vistieriei ordinele cuvenite.

Împăratul, pasămite, trăiește mai ales din veniturile propriilor sale domenii și rareori, numai în împrejurări neobișnuite, se întâmplă să ia dajdie de la supuși, aceștia, în schimb, fiind obligați să-l însoțească în războaie pe propria lor cheltuială. S-a mai hotărî de asemenea să mi se dea șase sute de slujitori, plătiți cu leafă ca să se poată întreține, care să locuiască în corturi prevăzute cu tot dichisul, ridicate de o parte și alta a ușii mele. S-a mai poruncit iarăși ca trei sute de croitori să-mi coasă un rând de haine după moda țării, ca șase dintre cei mai mari cărturari ai Majestății Sale să mă învețe limba lor, și, în sfârșit, caii împăratului, cei ai nobililor și ai trupelor din gardă sa facă adesea exerciții în prezența mea, pentru a se deprinde cu mine. Toate aceste ordine au fost aduse la îndeplinire întocmai; și în vreo trei săptămâni am progresat foarte mult cu învățatul limbii lor, împăratul onorându-mă adesea cu vizitele lui și arătându-se încântat să dea o mână de ajutor dascălilor mei. De bine, de rău, am putut înjgheba în curând o conversație și primele cuvinte pe care le-am învățat au dat glas dorinței mele "să binevoiască a-mi da libertatea", rugăminte ce o rosteam zilnic în genunchi. Răspunsul lui, pe cât am putut desluși, mi-a dat să înțeleg că această chestiune cere răgaz și nu poate fi hotărâtă fără sfatul consiliului și că,. mai întâi, eu trebuie „lumos kelmin pesso desmar Ion emposo" - adică să fac legământ de pace cu dânsul și cu împărăția lui; totuși, mă încredința că voi fi tratat cu cea mai mare bunăvoință. M-a sfătuit de asemenea ca prin răbdare și purtare cuviincioasă să câștig respectul lui și al supușilor săi. Dorea să nu-i iau în nume de rău dacă va porunci unor ofițeri să mă perchiziționeze, pentru că se prea poate să port asupra mea mai multe arme - lucruri de bună seamă primejdioase, dacă erau pe măsura unui om atât de mare. I-am răspuns că Majestatea Sa va fi mulțumit, deoarece eram gata să mă dezbrac și să-mi golesc buzunarele în fața lui. Acestea i le-am împărtășit, parte prin cuvinte, parte prin semne. Dânsul mi-a răspuns că, potrivit legilor împărăției, urma ca eu să fiu cercetat de doi ofițeri ai săi, că lucrul acesta, după cum știa el foarte bine, nu se putea face fără încuviințarea și ajutorul meu, și că avea o părere atât de bună despre mărinimia și simțul meu de dreptate, încât mi-i va încredința pe cei doi ofițeri, că tot ce-mi vor lua îmi va fi înapoiat când voi părăsi țara sau răscumpărat la prețul hotărî de mine.

I-am luat pe cei doi ofițeri în palmă, i-am vârât mai întâi în buzunarele hainei, apoi în toate celelalte buzunare, afară de cele două buzunărașe de la pantaloni și un alt buzunar secret pe care n-aș fi vrut să-l scotocească pentru că țineam în el câteva lucruri de care mă puteam sluji numai eu. Într-unul din buzunărașele de la pantaloni era un ceas de argint, iar în celălalt o mică cantitate de aur într-o pungă. Domnii aceștia, având asupra lor condei, cerneală și hârtie, au întocmit un inventar exact de tot ce au văzut, iar când au isprăvit, m-au rugat să-i așez jos, ca să-l înfățișeze împăratului. Inventarul acesta l-am tradus mai târziu în engleză; cuvânt cu cuvânt suna astfel:

Imprimis. În buzunarul drept al hainei Omului-Munte (așa tălmăcesc eu cuvintele quinbus flestrin), după o perchiziție extrem de minuțioasă, am descoperit numai o bucată mare de ștofă aspră, destul de mare pentru a fi folosită drept covor în sala cea mare a Majestății Voastre. În buzunarul stâng, am văzut o ladă uriașă de argint, cu capac din același metal, pe care noi, cercetătorii, nu l-am putut ridica. Am rugat să ni se deschidă capacul și unul din noi, pătrunzând înăuntru, s-a pomenit cu picioarele până la genunchi într-un fel de praf, din care o parte zburându-ne în față ne-a făcut să strănutăm de mai multe ori. În buzunarul său drept de la piept, am. găsit un pachet uriaș făcut din niște materiale albe și subțiri, împăturite unul peste altul, cam de grosimea a trei oameni, legate cu un odgon gros și însemnate cu figuri negre, despre care cu umilință credem că sunt niște scrieri, fiecare literă fiind aproape cât jumătatea palmei noastre. În cel stâng, era un fel de mașină, având înfipți în spatele ei douăzeci de stâlpi lungi, asemănători palisadelor din fața curții Majestății Voastre, cu care Omul-munte își piaptănă părul, după câte bănuim noi, pentru că nu l-am supărat prea mult cu întrebările, dându-ne seama că e foarte greu să ne facem înțeleși. În buzunarul cel mare din partea dreaptă a acoperământului său de mijloc (așa traduc cuvântul raniu-lo, adică pantalonii mei), am văzut o țeava de fier cam de lungimea unui om, fixată de o bucată solidă de lemn, mai mare decât țeava.

Iar pe o parte a țevii erau bucăți mari de fier ieșite în afară și reprezentând figuri ciudate despre care nu știm ce să credem. În buzunarul din stânga, o altă mașină de același fel. În buzunarul mic din partea dreaptă erau mai multe bucăți de metal alb și roșu, turtite și rotunde, de mărimi diferite. Câteva din bucățile albe și care păreau de argint erau așa de mari și de grele, încât tovarășul meu și cu mine de-abia am izbutit să le ridicăm. În buzunarul stâng, am găsit doi stâlpi negri de o formă neregulată; numai cu mare greutate am putut să le atingem vârful din fundul buzunarului unde stăteam. Unul din ei avea un capac și părea făcut dintr-o singură bucată, dar la capătul de sus al celuilalt, am văzut ceva alb și rotund, cam de două ori mai mare decât capetele noastre. În fiecare din acești stâlpi era câte o placă uriașă de oțel, pe care i-am poruncit să ne-o arate, pentru că ne temeam că ar putea fi niște mașini primejdioase. El le-a scos din cutiile lor și ne-a spus că în țara lui avea obiceiul să-și radă barba cu una din ele și să taie carnea cu cealaltă. Mai erau două buzunare, în care nu am putut intra. Acestora el le spunea „buzunărașe"; erau două mari tăieturi făcute în partea de sus a acoperământului de mijloc, strâns lipite de corp datorită apăsării pântecelui. Din buzunărașul drept atârna un mare lanț de argint, cu un fel de mașinărie minunată la capăt. I-am spus să scoată tot ce se găsea la capătul lanțului, și anume ceva ce se dovedi a fi un glob, jumătate de argint, jumătate dintr-un metal străveziu, pentru că pe partea străvezie am văzut niște figuri ciudate, desenate în cerc, pe care am crezut că le putem atinge, până când ne-am dat seama că degetele noastre sunt oprite de materialul acela străveziu. Omul-munte a pus mașinăria la urechile noastre. Făcea un zgomot neîncetat, ca huruitul unei mori de apă, și presupunem că este ori vreun animal necunoscut, ori zeul căruia i se închină; înclinăm totuși mai curând spre această din urmă părere, fiindcă ne-a încredințat (dacă l-am înțeles bine, pentru că se exprimă foarte imperfect) că rareori întreprinde ceva fără să-l consulte. L-a numit oracolul său și zicea că arată timpul pentru fiecare acțiune a vieții sale. Din buzunărașul stâng a scos apoi o plasă, destul de mare pentru un pescar, dar făcută în așa fel, încât să se închidă și să se deschidă ca o pungă și care-i servea și pentru acest scop.

Înăuntru. am găsit mai multe bucăți masive de metal galben care, dacă sunt aur adevărat, trebuie să aibă o valoare extraordinară. După ce, dând ascultare poruncilor Majestății Voastre, i-am cercetat cu grijă toate buzunarele, am observat în jurul mijlocului sau o cingătoare, făcută din pielea unui animal monstruos, de care, pe partea stângă, atârna o sabie uriașă, cât cinci oameni puși cap la cap, iar pe dreapta, un sac sau o tolbă cu două despărțituri, în fiecare din ele încăpând câte trei din supușii Majestății Voastre. În una din aceste despărțituri erau mai multe globuri sau sfere dintr-un metal foarte greu, cam de mărimea capetelor noastre, pe care numai o mână puternică le-ar putea ridica. În cealaltă despărțitură se afla o grămadă de boabe negre, nu prea mari și destul de ușoare pentru că puteam ține mai mult de cincizeci în palmele noastre.

Acesta este inventarul exact a ceea ce am găsit asupra Omului-Munte, care s-a purtat cu multă curtenie și cu respectul cuvenit față de însărcinarea dată nouă de Majestatea Voastră. Semnat și sigilat în cea de a patra zi a celei de a optzeci și noua lună a binecuvântatei domnii a Majestății Voastre.

Flessen Frelock

Marsi Frelock

După ce i s-a citit inventarul, împăratul mi-a cerut, într-un chip cât se poate de curtenitor, să predau obiectele. Mi-a cerut întâi sabia, pe care am scos-o cu teacă cu tot. Între timp, porunci ca trei mii de soldați din cele mai alese trupe ale sale (care îl însoțeau în acea clipă) să mă înconjoare la oarecare distanță, cu arcurile pregătite, lucru ce mi-a scăpat, deoarece privirile mele erau ațintite asupra Majestății Sale. Împăratul m-a rugat apoi să scot din teacă sabia care, deși cam ruginise pe-alocuri din pricina apei sărate a mării, era încă destul de lucitoare. I-am îndeplinit dorința, și pe dată toți soldații scoaseră un strigăt de groază amestecată cu uimire, pentru că soarele strălucea puternic și în timp ce eu fluturam sabia încoace și încolo, oglindirea lui le lua vederile. Majestatea Sa, un ocârmuitor cu suflet mare, fu mai puțin înfricoșat decât m-aș fi putut aștepta: mi-a poruncit să bag din nou sabia în teacă și s-o arunc jos cât mai încet, la vreo șase picioare departe de capătul lanțului meu.

Lucrul următor pe care mi-l ceru fu una din țevile de fier - adică pistoalele mele de buzunar. Am scos unul din pistoale și la dorința lui, i-am explicat cum m-am priceput mai bine la ce folosește; apoi l-am încărcat numai cu praf de pușcă - acesta, mulțumită pungii mele bine închise, nu fusese udat de apa mării (un neajuns împotriva căruia toți marinarii prevăzători iau măsuri speciale de siguranță). După ce l-am prevenit pe împărat să nu-i fie teamă, l-am descărcat în aer. De data aceasta, uimirea fu mult mai mare decât la vederea săbiei. Sute de oameni căzură la pământ ca trăsniți; ba chiar împăratul, cu toate că nu se clinti din loc, nu-și veni în fire cîtăva vreme.

După sabie, așadar, veni rândul pistoalelor, apoi al pungii cu pulbere și gloanțe; totodată, eu l-am rugat pe împărat să ferească pulberea de foc, pentru că se va aprinde la cea mai mică scânteie și-i va arunca palatul în aer. Am predat de asemenea ceasul, pe care monarhul era foarte curios să-l vadă, poruncind ca doi din cei mai voinici ostași din gardă să-l ducă pe umeri cu ajutorul unei prăjini - așa cum poartă cărăușii din Anglia butoaiele cu bere. Era uluit de zgomotul neîntrerupt al ceasornicului și de mișcarea minutarului pe care o urmărea cu ușurință, căci vederea lor e cu mult mai ageră decât a noastră. El ceru părerea învățaților săi, care, după cum își poate lesne închipui cititorul, dădură răspunsuri felurite și departe de adevăr, cu toate că, ce-i drept, nu i-am putut înțelege perfect. Am scos banii de argint și de aramă, punga cu nouă galbeni mari de aur și câțiva mai mici, cuțitul și briciul, pieptenele și tabachera de argint, batista și jurnalul zilnic. Sabia, pistoalele și punga cu pulbere și gloanțe au fost transportate în căruțe spre arsenalul Majestății Sale; celelalte lucruri mi-au fost însă înapoiate.

După cum am mai amintit, aveam un buzunar secret care a scăpat controlului. În el erau niște ochelari (având vederea slăbită, îi pun din când în când), un ochean de buzunar și alte câteva lucruri de folos. Neprezentînd nici o însemnătate pentru împărat, nu m-am socotit legat prin cuvântul de onoare să le dau în vileag; mă temeam că, odată înstrăinate, s-ar putea pierde sau strica.