Călătoriile lui Gulliver

CAPITOLUL V

Mulțumită unei stratageme extraordinare, autorul preîntâmpină o invazie. I se conferă un înalt titlu de onoare. Din partea împăratului din Blefuscu sosesc ambasadori pentru a cere pace. Întâmplarea face ca apartamentele reginei să ia foc; autorul scapă de flăcări cealaltă aripă a palatului.

Lilliput-ul face parte dintr-un continent; împărăția Blefuscu însă este o insulă așezată spre nord-estul continentului de care e despărțită doar printr-un canal lat de opt sute de yarzi. Nu o văzusem încă; și aflând că s-a pus la cale o invazie, m-am ferit să apar în acea parte a coastei ca nu cumva să fiu descoperit de vreun vas al inamicului care nu auzise despre mine, deoarece, dat fiind starea de război, orice legătură între cele două împărății fusese interzisă sub amenințarea pedepsei cu moartea, iar împăratul oprise ieșirea din port a tuturor vaselor, fără osebire. Am făcut cunoscut Majestății Sale planul alcătuit de mine în scopul de a captusa întreaga flotă a inamicului, ancorată în port și gata să ridice pânzele la primul vânt prielnic, după cum ne-au încredințat iscoadele. I-am consultat pe cei mai încercați marinari cu privire la adâncimea canalului, pe care ei îl sondaseră adeseori, și aceștia mi-au spus că în larg, pe timpul fluxului, apa are o adâncime de șaptezeci de glumgluffi, adică de vreo șase picioare; în rest, nu trecea de cincizeci de glumgluffi. M-am îndreptat apoi spre coasta de nord-est și îndată ce am ajuns în dreptul insulei Blefuscu, m-am culcat pe burtă în spatele unui delușor, mi-am scos ocheanul și am urmărit cu privirea flota din portul inamic, alcătuită din vreo cincizeci de vase de război și un mare număr de vase de transport. M-am întors apoi acasă și am cerut să mi se dea (aveam împuternicire pentru aceasta) o mare cantitate de odgon din cel mai trainic și drugi de fier. Odgonul era cam de grosimea sforii de împachetat, iar drugii, lungi și mari ca niște andrele. Am împletit odgonul în trei ca să fie mai gros și, în același scop, am răsucit și drugii de fier, îndoind capetele în formă de cârlig.

După ce am prins cincizeci de cârlige de tot atâtea odgoane, m-am înapoiat pe coasta de nord-est, unde mi-am scos haina, pantofii și ciorapii și am intrat în mare, cu scurta de piele pe mine, cam la vreo jumătate de oră înainte de flux. Am mers cât am putut de repede, înotând cam vreo treizeci de yarzi, până când am dat de fund. În mai puțin de jumătate de oră am ajuns la flotă. Când m-au văzut, inamicii s-au înspăimântat atât de rău, încât au sărit din corăbii și în mare grabă s-au îndreptat înot spre țărm, unde se adunaseră nu mai puțin de treizeci de mii de suflete. Am luat atunci odgoanele și, fixând câte un cârlig în gaura din prova fiecărui vas, am legat toate odgoanele la un loc. În timp ce-mi vedeam de treabă, inamicul trase mai multe mii de săgeți, dintre care multe îmi împunseră mâinile și fața; înafară de usturimea grozavă pricinuită, săgețile mă stânjeneau de la lucru. Mă temeam mai ales pentru ochi pe care fără doar și poate i-aș fi pierdut, dacă nu mi-ar fi trecut prin minte o idee. Printre alte lucruri, aveam la mine o pereche de ochelari într-un buzunar secret, care, după cum am mai amintit, scăpase perchiziției ordonate de împărat. I-am scos și i-am fixat cum am putut mai bine pe nas, și astfel înarmat mi-am văzut de treabă, cu toate săgețile inamice, din care multe loveau sticlele ochelarilor, reușind doar să le zgârie puțin. Am prins toate cârligele într-un singur nod și am început să trag; dar nici o corabie nu se urni din loc, căci erau bine ancorate, așa că partea cea mai grea urma s-o fac de aci înainte. De aceea am dat drumul odgoanelor, lăsând însă cârligele fixate de corăbii, și m-am apucat să tai fără zăbavă cu briceagul parâmele ancorelor; în acest timp vreo două sute de săgeți îmi împunseră fața și mâinile; am înșfăcat apoi capetele înnodate ale odgoanelor de care erau prinse cârligele și fără nici o greutate am început să trag după mine cincizeci din cele mai mari vase de război ale inamicului.

La început, cei din Blefuscu, cărora nici prin cap nu le trecea ce aveam de gând să fac, au încremenit. Văzând că tai parâmele și-au închipuit că vreau doar să las vasele în voia valurilor sau să le ciocnesc unele de altele; când însă m-au văzut trăgând o întreagă flotă după mine, au scos un urlet de durere și deznădejde cu neputință de descris sau de imaginat. De îndată ce m-am aflat înafară oricărui pericol, m-am oprit puțin ca să scot săgețile care-mi înghimpau mâinile și fața, și să mă ung cu alifia ce-o căpătasem la sosire, după cum am mai spus.

Mi-am scos apoi ochelarii și am așteptat cam o oră până când a început refluxul, și trecând prin mijlocul apei cu încărcătura după mine am ajuns teafăr în împărătescul port al Liliput-ului.

Împăratul și întreaga curte stăteau pe țărm, așteptând să vadă cum se va sfârși această nemaipomenită ispravă. Ei au zărit corăbiile înaintând aidoma unei uriașe semilune, dar pe mine nu m-au văzut, pentru că eram în apă până la piept. Când am ajuns în mijlocul canalului, li s-a făcut inima cât un purice, fiindcă apa îmi ajunsese până la bărbie și ei tot nu mă vedeau. Împăratul crezu chiar că m-am înecat și că flota inamică se apropie cu gânduri vrăjmașe; curând, însă, se liniști. Cu fiecare pas, canalul devenea mai puțin adânc așa încât peste câteva clipe am ajuns destul de aproape de țărm ca să pot fi auzit.

Ridicând capătul odgonului de care era legată flota, am strigat din răsputeri: „Trăiască nebiruitul împărat al Liliput-ului!" Când am pășit pe țărm, împăratul nu mai conteni cu laudele, făcându-mă pe loc nardac - cel mai înalt titlu de onoare al lor.

Majestatea Sa își exprimă dorința să fac tot ce-mi stă în putere ca să aduc și restul corăbiilor în porturile sale. Într-atât de nemăsurată este ambiția monarhilor, încât împăratul Liliput-ului se gândea să prefacă întreaga împărăție Blefuscu într-o simplă provincie și s-o pună sub conducerea unui viceîmpărat, să-i nimicească pe surghiuniții din tabăra Capetelor-turtite și să silească poporul din Blefuscu să spargă ouăle la capătul ascuțit, rămânând astfel singurul monarh al întregii lumi. Eu însă m-am străduit să-l abat de la astfel de gânduri, folosind argumente din domeniul politicii și al dreptului și susținând fățiș că "nu voi fi niciodată o unealtă a înrobirii unui popor liber și curajos"; iar atunci când chestiunea s-a dezbătut în consiliu, cei mai înțelepți dintre miniștri au fost de părerea mea.

Această declarație deschisă și îndrăzneață stătea într-atîta de-a curmezișul planurilor și politicii împăratului, încât acesta nu m-a putut ierta niciodată. Am aflat că folosind cuvinte bine ticluite, Majestatea Sa a amintit acest lucru la un consiliu unde vreo câțiva dintre cei mai înțelepți păreau, cel puțin prin tăcerea lor, să-mi împărtășească ideile; totuși, alții, dușmanii mei într-ascuns, nu s-au putut abține să nu facă unele aluzii răutăcioase la adresa mea. De atunci, Majestatea Sa împreună cu un grup de miniștri care-mi purtau sâmbetele au început să urzească împotriva mea, fapt ce a ieșit la lumină în mai puțin de două luni de zile și care s-ar fi putut sfârși prin nimicirea mea. Atât de puțin cântăresc în ochii împăraților cele mai mari servicii aduse coroanei, atunci când în celălalt taler al balanței atârnă refuzul de a li se satisface patimile.

La vreo trei săptămâni după această ispravă sosi din Blefuscu o solie solemnă, cu oferte umile de pace. Și într-adevăr, în curând fu încheiată o pace în condiții foarte avantajoase pentru împăratul nostru, condiții cu care nu-l voi plictisi pe cititor. Erau șase ambasadori cu o suită de vreo cinci sute de persoane; sosirea lor a fost impresionantă, întru totul potrivită cu grandoarea stăpânului lor și cu însemnătatea misiunii ce aveau de îndeplinit.

După încheierea tratatului, la alcătuirea căruia eu le-am adus oarecare servicii, datorită trecerii de care mă bucuram acum la curte - sau cel puțin așa păreau să stea lucrurile - excelențele lor, aflând de la unul și de la altul că au în mine un prieten, mi-au făcut o vizită oficială, începură să mă măgulească lăudându-mi curajul și mărinimia, și în numele împăratului și stăpânului lor, mă poftiră să le vizitez țara; apoi mă rugară să le dau câteva dovezi de uimitoarea mea putere, despre care auziseră atâtea lucruri nemaipomenite. I-am îndatorat bucuros, dar nu-l voi plictisi pe cititor cu amănuntele.

După ce i-am distrat câtva timp spre marea lor mulțumire și surprindere, am rugat pe excelențele lor să-mi facă cinstea de a prezenta omagiile mele cele mai respectuoase împăratului lor, ale cărui virtuți - și pe drept cuvânt - umpluseră lumea de admirație, și a cărui augustă persoană eram hotărât să o văd înainte de a mă înapoia în patria mea. Așadar, de îndată ce am avut cinstea de a-l vedea pe împăratul nostru, l-am rugat să-mi îngăduie să-l vizitez pe monarhul din Blefuscu, încuviințare pe care mi-a dat-o - după câte am băgat de seamă - cu foarte multă răceală. Totuși, n-am putut ghici motivul, până în clipa când mi-a șoptit cineva la ureche cum că Flimnap și Bolgolam au descris întrevederea mea cu ambasadorii drept lipsă de dragoste față de suveran - învinuire cu totul și cu totul nedreaptă. Pentru prima oară în viața mea, mi-am format o idee nu tocmai favorabilă despre curți și miniștri.

Trebuie să amintesc că acești ambasadori mi-au vorbit cu ajutorul unui tâlmaci, limbile celor două împărății deosebindu-se între ele ca oricare alte două limbi europene, fiecare popor fălindu-se cu vechimea, frumusețea și vigoarea propriei sale limbi și arătând cel mai fățiș dispreț față de aceea a vecinului; totuși, împăratul nostru, avantajat de faptul că pusese stăpânire pe flota lor, îi obligă să-și prezinte scrisorile de acreditare și să-și țină discursurile în limba liliputană. Ori, trebuie să recunoaștem, că datorită strânselor legături comerciale dintre cele două împărății, al veșnicului du-te vino de surghiuniți dintr-o țară în alta, precum și obiceiului împământenit în ambele țări de a trimite pe fiii nobililor și ai moșierilor în țara vecină pentru a se desăvârși cutreierând lumea și cunoscând oamenii și obiceiurile, puțin sunt dregătorii, sau negustorii, sau marinarii care să locuiască în preajma mării și să nu poată întreține o conversație în amândouă limbile, după cum mi-am dat seama câteva săptămâni mai târziu, când am plecat să-mi prezint omagiile împăratului din Blefuscu, ceea ce, în mijlocul unor mari nenorociri care s-au abătut asupra mea, datorită răutății dușmanilor mei, s-a dovedit a îi o întâmplare fericită pentru mine, după cum voi arăta la locul cuvenit.

Cititorul își amintește poate că atunci când am semnat articolele în baza cărora mi-am recăpătat libertatea, au fost unele pe care le-am privit chiorâș, deoarece erau prea slugarnice și numai o mare nevoie m-a silit să mă supun. Cum însă acum eram un nardac de cel mai înalt rang, multe din obligațiile pomenite în acele articole nu mai cadrau cu demnitatea mea, iar împăratul, ce e drept, nu mi-a amintit niciodată de ele. Totuși, nu trecu mult și se ivi prilejul de a-i face Majestății Sale un serviciu foarte mare - cel puțin așa am socotit eu atunci. Într-un miez de noapte am fost deșteptat de sute de oameni care strigau la ușa mea; trezit brusc din somn, mărturisesc că m-a cuprins un fel de groază. Am auzit cuvântul burglum repetat neîncetat; mai mulți curteni, făcându-și drum prin mulțime, m-au rugat să vin imediat la palat, unde apartamentul Majestății Sale împărăteasa era în flăcări, datorită neglijenței unei doamne de onoare care adormise în timp ce citea un roman de dragoste. M-am sculat îndată și cum era o noapte cu lună, iar locuitorii primiseră ordin să se dea la o parte din drumul meu, am izbutit să ajung la palat fără să strivesc pe nimeni. De zidurile apartamentului fuseseră sprijinite scări, iar găleți se găseau din belșug, însă apa era cam departe. Gălețile aveau aproximativ mărimea unor degetare mari, iar bieții oameni mi le dădeau cât puteau de repede, dar flăcările erau atât de puternice încât gălețile nu ajutau aproape la nimic. Aș fi putut stinge focul ușor cu haina, dacă din nefericire n-aș fi uitat-o, plecând în grabă numai cu scurta de piele. Situația părea de-a dreptul deznădăjduită și tragică, iar palatul acesta măreț ar fi ars, fără îndoială, până în temelii dacă, mulțumită prezenței de spirit, care de obicei nu mă caracterizează, nu m-aș fi gândit la o soluție neașteptată. În ajun, băusem o cantitate considerabilă de glimigrim - un vin delicios căruia cei din Blefuscu îi spun ilunec (al nostru e socotit însă superior pentru că e și foarte diuretic).

Printr-un noroc extraordinar, eu nu mă ușurasem de vinul băut, iar dogoarea văpăilor precum și sforțările mele de a stinge focul au făcut ca vinul să se ceară golit; și atât de mare a fost cantitatea de urină, și atât de bine am îndreptat-o înspre locurile unde era nevoie, încât peste trei minute focul era cu desăvârșire stins, iar restul acelei mărețe zidiri, pentru construirea căreia fusese nevoie de atâtea veacuri, scăpă de distrugere.

Între timp se luminase de ziuă; fără să mai aștept felicitările împăratului, m-am întors acasă pentru că, deși îi făcusem un serviciu excepțional, nu știam cum va primi Ma-jestatea Sa știrea despre noua mea ispravă. Potrivit legilor fundamentale ale împărăției, orice persoană, indiferent de rangul ei, se făcea vinovată de crimă capitală, dacă urina în interiorul zidurilor palatului. M-a liniștit însă întrucâtva un mesaj din partea Majestății Sale, în care se spunea că "va da dispoziții marelui judecător să fiu absolvit după toate formele legale", lucru pe care, totuși, nu l-am putut obține; în taină am aflat că împărăteasa, scârbită la culme de ceea ce făcusem, se mutase în aripa cea mai îndepărtată a palatului, ferm hotărâtă ca acele clădiri să nu mai fie reparate pentru folosința sa, și în prezența confidentelor ei cele mai apropiate nu se putuse stăpâni să nu jure răzbunare.

CAPITOLUL VI

Despre locuitorii Liliput-ului. Învățătura, legile și obiceiurile lor. Felul cum își cresc copiii. Viața autorului în această țară. Autorul apără onoarea unei doamne de neam.

Certurile și intrigile sunt atât de obișnuite la curțile monarhilor, încât nu e nevoie să stărui asupra calomniilor puse la cale de cei invidioși pentru a o ațâța și mai mult pe împărăteasă împotriva mea și de aceea mă voi ocupa de un alt subiect. Cu toate că am de gând să las descrierea acestei împărății pe seama unui tratat special, aș dori deocamdată să potolesc curiozitatea cititorului făcând câteva considerațiuni de ordin general.

Cum înălțimea obișnuită a localnicilor este ceva mai mică de șase incii, proporția se păstrează la toate celelalte animale, precum și la plante și copaci. Așa, de pildă, cei mai mari cai și boi au între patru și cinci incii înălțime, oile cam o incie și jumătate și gâștele sunt cam de mărimea unor vrăbii și tot așa, până la cele mai mici vietăți, aproape invizibile pentru mine. Natura însă a potrivit ochii lilliputanilor în raport cu lucrurile care se înfățișează privirii lor; ei au o vedere cât se poate de ageră, dar numai când e vorba de distanțe mici. Pentru a vă da seama cât de bine văd ei obiectele din imediata apropiere, trebuie să spun că m-am distrat grozav când am privit un bucătar jumulind o ciocârlie mai mică decât o muscă obișnuită, sau o fetiță vârând în urechea unui ac invizibil un fir de mătase invizibil.

În Liliput, cei mai înalți arbori sunt de vreo șapte picioare - mă refer la cei din marele parc imperial, ale căror vârfuri le puteam atinge cu mina strânsă pumn. Celelalte plante au cam aceleași proporții; las însă aceasta pe seama imaginației cititorului.

Nu vă voi spune decât puține lucruri despre cultura lor care, în toate privințele, cunoaște o înflorire de secole. Felul lor de a scrie e foarte ciudat, nici de la stânga la dreapta, ca al europenilor, nici de la dreapta la stânga, ca al arabilor, nici de sus în jos, ca al chinezilor, ci oblic, de la un colț la altul al hârtiei, ca scrisul doamnelor din Anglia.

Liliputanii își îngroapă morții cu capul în jos, căci, după credința lor, morții vor învia după unsprezece mii de luni, în care timp pământul (turtit în concepția lor) se va întoarce cu susul în jos și astfel, în ziua învierii, ei se vor trezi stând în picioare; învățații lor susțin că doctrina aceasta e absurdă; practica, totuși, continuă din pricina prejudecăților înrădăcinate în mintea oamenilor de rând.

Există în această împărăție unele legi și obiceiuri foarte ciudate; și dacă nu ar fi în directă contradicție cu cele din scumpa mea patrie, aș fi ispitit să spun câte ceva în apărarea lor. Ar fi numai de dorit ca ele să fie aplicate întocmai.

Prima pe care am s-o amintesc se referă la denunțători. Toate crimele împotriva statului sunt pedepsite aici cu cea mai mare strășnicie; dar dacă la judecată, acuzatul reușește să-și dovedească nevinovăția în chip neîndoielnic, acuzatorul este imediat osândit la o moarte rușinoasă, în vreme ce nevinovatul este de patru ori despăgubit din pământurile sau bunurile acuzatorului: o dată pentru timpul pierdut, o dată pentru primejdia în care s-a aflat, încă o dată pentru viața grea din închisoare și în sfârșit pentru toate cheltuielile făcute spre a se agăra; dacă acest fond e neîndestulător, e compensat din plin de coroană.

De asemenea, împăratul îi acordă un semn public al bunăvoinței sale și nevinovăția lui e trîmbițată prin tot orașul.

Înșelăciunea este privită la ei ca o crimă mai mare decât hoția și de aceea rar se întâmplă să nu fie pedepsită cu moartea; îndeobște ei socotesc că grija și paza atentă, însoțite de oarecare pricepere, pot feri avutul oamenilor de tâlhari, dar cinstea nu are cum să se apere împotriva vicleșugului; și cum zilnic oamenii contractează între ei cumpărări și vânzări, adesea chiar pe datorie, acolo unde înșelăciunea este îngăduită sau sprijinită, sau unde nu există lege care s-o pedepsească, negustorul cinstit pierde întotdeauna, în timp ce ticălosului toate îi merg în plin. Îmi aduc aminte că odată am intervenit pe lângă împărat pentru un criminal care se făcuse vinovat de furtul unei mari sume de bani, pe care stăpânul său îl împuternicise s-o încaseze și cu care se făcuse nevăzut, și cum, căutând să găsesc circumstanțe atenuante, i-am spus împăratului că delictul comis e doar un abuz de încredere, împăratul a socotit că e monstruos din partea mea să-l apăr, folosind tocmai temeiul care constituia cea mai agravantă circumstanță a nelegiuirii făptuite; adevărul e că nu i-am putut da monarhului decât răspunsul obișnuit, că popoare diferite au și obiceiuri diferite - pentru că, mărturisesc, mă simțeam adânc rușinat.

Cu toate că și noi numim răsplată și pedeapsă cei doi poli în jurul cărora gravitează orice formă de guvernământ totuși, în afara liliputanilor, la nici un alt popor nu am văzut să se aplice în mod practic această maximă. La ei, acela care poate face dovada că vreme de șaptezeci și trei de luni a respectat cu sfințenie legile țării, are dreptul la anumite privilegii, potrivit cu rangul și poziția sa socială, pe lângă o sumă proporțională de bani dintr-un fond destinat acestui scop; totodată, el primește titlul de snilpall sau om al legii, care îi însoțește numele, dar care nu se transmite urmașilor. Oamenii aceștia, în urma relatărilor mele, au considerat ca o mare lipsă a politicii noastre, faptul că la noi legile sunt respectate numai de frica pedepselor și că nicăieri nu se face nici o mențiune cu privire la răsplată.

Ca urmare a acestui lucru, în tribunalele lor imaginea justiției este reprezentată ca o statuie cu șase ochi, doi în față, doi la spate și câte unul de fiecare parte, simbolizând prevederea; în mâna dreaptă ține deschis un săculeț cu aur, iar în stânga o sabie vârâtă în teacă pentru a arăta că e gata mai curând să răsplătească decât să pedepsească.

Atunci când aleg oameni pentru diferite slujbe, lilliputanii pun mai mult preț pe calitățile morale decât pe aptitudini deosebite, căci, de vreme ce omenirea are nevoie să fie cârmuită, ei socotesc că orice om înzestrat cu o inteligență obișnuită poate face față unei funcții sau alteia; că nu a fost nicicând în intenția Providenței de a face din conducerea treburilor publice o taină care să fie înțeleasă numai de câteva genii neîntrecute, genii ce se nasc rareori câte trei într-un veac. Ei socotesc că adevărul, dreptatea, cumpătarea și celelalte virtuți stau în puterea fiecăruia, și că practicarea acestor virtuți, ajutată de experiență și de bune intenții, dă dreptul oricărui om să-și slujească țara, în afară de cazurile unde e nevoie de studii speciale. După părerea lor, însă, lipsa virtuților morale este atât de departe de a fi compensată de o minte bine înzestrată, încât slujbele nu sunt niciodată încredințate unor mâini atât de periculoase ca cele ale oamenilor astfel înzestrați; după părerea lor, greșelile săvârșite din neștiință de către cei virtuoși nu au niciodată urmări atât de nefaste asupra binelui obștesc ca faptele unui om corupt, care se pricepe de minune să-și întrețină, să-și sporească și să-și apere metehnele.

De asemenea, un om care nu crede în Pronia cerească, nu are ce căuta într-o slujbă publică; deoarece regii se socotesc reprezentanți ai Proniei cerești, liliputanii cred că nu poate fi nimic mai absurd decât ca un monarh să folosească în serviciul său oameni care tăgăduiesc autoritatea ce-l călăuzește în faptele sale.

Aș vrea să fie limpede pentru cititor că atunci când vorbesc despre aceste legi, precum și despre altele pe care le voi pomeni mai încolo, am în vedere instituțiile în forma lor primară și nu smintelile în care au căzut liliputanii datorită degenerării naturii omenești. Pentru că, în ceea ce privește obiceiul rușinos de a dobândi posturi înalte dansând pe frânghie, sau semne de favoare și distincție sărind peste bețe și târându-se pe sub ele, cititorul este rugat să rețină că aceste obiceiuri au fost introduse de bunicul împăratului care domnește astăzi și au ajuns la înflorirea de acum din pricina luptelor ce se întețesc neîncetat între partide și grupări politice.

Nerecunoștința este socotită drept o crimă capitală, după cum citim că a fost și în alte câteva țări, căci ei judecă în felul următor: oricine se poartă rău cu binefăcătorul său este probabil un dușman al celorlalți oameni față de care nu se simte îndatorat cu nimic și de aceea un astfel de om nu merită să trăiască.

Concepțiile lor privitoare la îndatoririle părinților și copiilor se deosebesc foarte mult de ale noastre. Întrucât legătura dintre bărbat și femeie se întemeiază pe marea lege a firii care urmărește răspândirea și perpetuarea speciei, lilliputanii înțeleg ca bărbații și femeile să se unească, asemenea altor animale, numai atunci când le vine pofta. Dragostea față de copiii lor izvorăște dintr-un principiu natural asemănător, în numele căruia ei nu îngăduie cu nici un chip ca un copil să-i fie în vreun fel îndatorat tatălui său pentru că l-a zămislit sau mamei sale pentru că l-a adus pe lume - ceea ce, ținând seamă de mizeriile vieții omenești, nu a fost o binefacere și nici nu a fost privită ca atare de părinți, ale căror gânduri, în timpul drăgăstoaselor întrevederi, erau îndreptate în altă parte. În urma unor astfel de raționamente au ajuns la concluzia că părinții sunt ultimii cărora ar trebui să li se încredințeze educația copiilor lor, și de aceea, în fiecare oraș, ei au crescătorii de copii, unde toți părinții, cu excepția plugarilor, sunt obligați să-și trimită copiii, băieți și fete, ca să fie crescuți și instruiți după ce ating vârsta de douăzeci de luni, când se presupune că au început să știe ce înseamnă ascultarea. Școlile acestea sunt de mai multe feluri, după aptitudini și sexe. Profesori foarte pricepuți îi pregătesc pe copii pentru locul ce urmează să-l ocupe în viață, potrivit cu rangul părinților lor și cu propriile lor aptitudini și inteligență. Voi spune mai întâi câte ceva despre crescătoriile de băieți, apoi despre cele de fete.

Crescătoriile pentru băieții coborâtori din părinți de viță nobilă sau cu rang înalt au profesori serioși și învățați, precum și mai mulți înlocuitori ai acestora, îmbrăcămintea și hrana copiilor sunt cât se poate de simple. Ei sunt crescuți în spiritul onoarei, dreptății, curajului, modestiei, mărinimiei, religiei și dragostei de patrie; sunt veșnic ocupați cu câte ceva, în afara timpului rezervat meselor și somnului care este foarte scurt, și au două ore de distracții, când fac exerciții fizice.

Până la vârsta de patru ani, sunt ajutați la îmbrăcat de bărbați; după aceea trebuie să se îmbrace singuri, oricât de înalt le-ar fi rangul social; iar îngrijitoarele, a căror vârstă corespunde vârstei de cincizeci de ani a femeilor noastre, se îndeletnicesc numai cu ale gospodăriei.

Copiilor nu li se dă voie niciodată să stea de vorbă cu servitorii, iar când se duc să se distreze, merg întotdeauna împreună, în grupuri mai mari sau mai mici, însoțiți de un profesor sau de un înlocuitor al acestuia; astfel ei sunt feriți de timpuriu de prostiile și viciile cărora le cad adesea victimă copiii noștri. Părinților li se îngăduie să-i vadă numai de două ori pe an și vizita durează o singură oră; li se dă voie să sărute copilul la sosire și la plecare, dar un profesor care e întotdeauna de față în astfel de ocazii, nu le permite să-i alinte sau să-i giugiulească, ori să le aducă daruri - jucării, bomboane și altele de acest fel.

În cazul când nu sunt plătite la timp, taxele datorate de fiecare familie pentru educația și întreținerea unui copil sunt încasate cu forța de slujbașii împăratului.

Crescătoriile pentru copiii gentilomilor obișnuiți, ai negustorilor cu amănuntul și ridicata, precum și ai meșteșugarilor sunt organizate cam în același fel, cu deosebirile respective; astfel, cei care urmează să îmbrățișeze o meserie devin ucenici la vârstă de unsprezece ani, în timp ce copiii oamenilor de rang își continuă instrucția până la cincisprezece ani, ceea ce corespunde vârstei de douăzeci și unu de ani la noi; dar severitatea slăbește treptat în ultimii trei ani.

În crescătoriile pentru fete, copilele de viță nobilă sunt educate cam în același fel ca și băieții, atât că sunt îmbrăcate de servitoare tocmite anume, însă întotdeauna de față cu o profesoară sau înlocuitoare, până la vârstă de cinci ani când ajung să se îmbrace singure. Dacă se constată că aceste îngrijitoare au îndrăznit cumva să distreze fetele cu povești înfricoșătoare sau absurde, ori cu neghiobii așa cum obișnuiesc servitoarele noastre, ele sunt biciuite în public, în trei locuri diferite ale orașului, întemnițate pentru un an de zile și surghiunite pe viață în cea mai pustie regiune a țării. Astfel, tinerelor domnișoare din țara aceasta le este tot atât de rușine ca și băieților să fie fricoase sau proaste; ele disprețuiesc orice podoabe care depășesc cuviința și curățenia. Iară în ceea ce privește educația lor, nu am văzut nici o diferență care să fi fost pricinuită de deosebirea de sex - atât numai că exercițiile fizice ale fetelor nu erau chiar așa de grele.

Tinerele învață, de asemeni, unele reguli privitoare la viața casnică și li se cere un număr mai limitat de cunoștințe; lilliputanii consideră că în mijlocul unei societăți alese, o soție trebuie să fie întotdeauna o interlocutoare înțeleaptă și., plăcută, fiindcă nu poate fi veșnic tânără. Când fetele împlinesc doisprezece ani - vârsta când se pot mărita - părinții sau tutorii lor le iau acasă, exprimându-și în fel și chip recunoștința față de profesori, în timp ce tânăra domnișoară și tovarășele ei rareori își pot stăpâni lacrimile.

În crescătoriile pentru fete de condiție mai modestă, copilele învață fel de fel de lucruri potrivite cu sexul lor și lumea din care fac parte; cele destinate uceniciei pleacă la vârsta de șapte ani, celelalte sunt ținute până la unsprezece ani.

Familiile mai puțin înstărite care au copii la aceste crescătorii sunt obligate, în afară de taxa anuală, foarte mică de altfel, să plătească lunar administratorului crescătoriei o parte neînsemnată din câștigurile lor, ceea ce alcătuiește dota copilului; de aceea, legea îngrădește cheltuielile părinților. Liliputanii consideră că nimic nu e mai nedrept decât ca oamenii, ascultând de poftele lor, să aducă pe lume copii și să lase povara întreținerii lor pe seama statului. Cât privește persoanele de viță nobilă, acestea dau garanții că vor vărsa în mod regulat o anumită sumă de fiecare copil, după situația pe care o au. Fondurile acestea sunt întotdeauna administrate cu pricepere și cu cea mai desăvârșită nepărtinire.

Țăranii își țin copiii acasă, și cum singura îndeletnicire a acestora urmează să fie cultivarea pământului, educația lor are puțină importanță pentru stat; totuși, bătrânii și bolnavii sunt întreținuți de spitale, căci cerșetoria e necunoscută în această țară.

Poate că cititorului curios i-ar face plăcere să afle acum câte ceva despre cei care m-au slujit și despre traiul meu în Liliput în timpul unei șederi de nouă luni și treisprezece zile. Cum mă pricepeam întrucâtva să meșteresc și, pe de altă parte, fiindcă m-a silit nevoia, mi-am făcut o masă și un scaun, destul de confortabile amândouă, din cei mai mari copaci ai parcului imperial. Au fost angajate două sute de croitorese pentru a-mi confecționa cămăși și albituri pentru pat și masă, toate din materialul cel mai rezistent și mai aspru pe care l-au putut găsi și pe care, totuși, au trebuit să-l împăturească de mai multe ori, pentru că cel mai gros era de câteva ori mai subțire decât batistul nostru.

Pânza lor e de obicei lată de trei incii și un top are trei picioare. Croitoresele mi-au luat măsura în timp ce stăteam culcat pe pământ: una s-a așezat lângă gâtul meu și alta la mijlocul gambei, ținând amândouă de capetele unei frânghii întinse, în timp ce o a treia măsură lungimea frânghiei cu o linie lungă de o incie. Mi-au măsurat apoi degetul mare de la mâna dreaptă și asta le-a fost de ajuns, pentru că, potrivit unui calcul matematic, de două ori circumferința degetului mare reprezintă grosimea încheieturii mâinii, și așa mai departe pentru gât și talie; cu ajutorul cămășii mele vechi pe care am așternut-o jos, pe pământ, drept model, mi-au luat măsura exactă.

Trei sute de croitori s-au îndeletnicit în același timp cu cusutul hainelor; au folosit însă un alt procedeu ca să-mi ia măsură. Eu am îngenuncheat, iar ei au adus o scară pe care au sprijinit-o de gâtul meu. Unul din ei s-a urcat pe această scară lăsând un fir cu plumb să cadă de la guler până la podea, ceea ce corespundea întocmai lungimii veșmântului meu, talia și brațele le-am măsurat singur. Când au fost gata hainele - le-au isprăvit de cusut în casa mea, pentru că n-ar fi încăput nici în cea mai mare locuință a lor - semănau cu un costum de arlechin, atât că peticele din care era făcut aveau o singură culoare.

Trei sute de bucătari îmi pregăteau mâncarea, în niște bordeie mici, special construite lângă casa mea; aici locuiau ei cu familiile lor și în fiecare bordei se găteau câte două feluri odată. Luam câte douăzeci de chelneri în mână și-i așezam pe masă; alți o sută așteptau jos, unii cu tăvi cu mâncare, alții cu butoaie de vin și alte băuturi purtate pe umăr; atunci când doream să beau, sau să mănânc, chelnerii de pe masă le trăgeau în sus, într-un chip cât se poate de ingenios, cu ajutorul unor sfori - așa cum noi în Europa scoatem apa din fântână. O porție de mâncare era numai bine o îmbucătură, și un butoi cu vin, o dușcă. Carnea lor de berbec n-o întrece pe a noastră, în schimb cea de vacă e minunată. S-a întâmplat odată să dau peste o ciosvîrtă atât de mare, încât am fost nevoit să mușc din ea de trei ori; dar asta se întîmpla rar. Servitorii mei au rămas uluiți văzând că mănânc carnea cu oase cu tot, așa cum mâncăm noi în Anglia un picior de ciocârlie. Gâștele și curcanii îi înghițeam de obicei dintr-o și mărturisesc că erau cu mult mai gustoși ca ai noștri. Dintre orătăniile mai mici, puteam lua câte douăzeci-treizeci pe un vârf de cuțit.

Într-o zi, Majestatea Sa, fiind informat despre felul meu de viață, își exprimă dorința ca, atât el, cât și augusta lui soție, precum și prinții și prințesele de sânge împărătesc să aibă fericirea", cum a binevoit el să se exprime, „de a lua masa cu mine". Au venit așadar și eu i-am așezat pe masă în fața mea, în jilțurile lor împărătești, ocrotiți de garda palatului. Flimnap, marele vistiernic, era și el de față, cu sceptrul său alb în mână, și am observat că se uită adesea la mine cu o privire acră; eu însă m-am prefăcut că nu bag de seamă și am mâncat mai mult ca de obicei, pentru a face cinste patriei mele, precum și pentru a stârni admirația curții. Am motivele mele să cred că această vizită a Majestății Sale i-a dat lui Flimnap prilejul de a-mi face câteva servicii proaste pe lângă stăpânul lui. Acest ministru fusese dintotdeauna dușmanul meu într-ascuns, cu toate că în față mă măgulea mai mult decât era în firea lui ursuză.

El îi descrise împăratului „starea jalnică a vistieriei", spunându-i că "a fost silit să împrumute bani cu dobândă mare", că bonurile de tezaur scăzuseră sub nouă la sută din valoarea nominală, că întreținerea mea îl costase pe Majestatea Sa mai mult de un milion și jumătate de sprugi (cea mai mare monedă de aur a lor, de mărimea unui fluturaș) și că, în general, ar fi bine ca împăratul să se folosească de cel dinții prilej pentru a se descotorosi de mine în mod cavaleresc.

Simt nevoia aici să iau apărarea reputației unei doamne care, fără nici o vină, a avut de suferit din pricina mea. Vistiernicului i se năzărise să fie gelos pe soția sa, datorită unor guri rele care i-au șoptit că dumneaei s-ar fi îndrăgostit nebunește de mine; ba mai mult, la palat umblă de câtva timp zvonul cum că ar fi venit odată în secret la locuința mea. Declar solemn că a fost o minciună sfruntată, fără alt temei decât faptul că luminăția ei a binevoit să-mi dea cele mai nevinovate dovezi de prietenie. Recunosc că venea adesea în casa mea, dar o făcea întotdeauna în mod public și niciodată singură în caleașca, ci însoțită de cel puțin trei persoane - de obicei sora, fiica ei mai mică și o prietenă oarecare; dar lucrul acesta îl făceau în mod obișnuit multe alte doamne de la curte. Îi iau pe toți servitorii mei martori și-i întreb dacă au văzut vreodată o trăsură la ușa casei mele fără să știe cine anume se afla înăuntru.

În astfel de ocazii, când un servitor îmi anunța sosirea vreunui oaspe, obiceiul meu era să mă duc de îndată la ușă, și după ce îmi prezentam omagiile, luam în mână, cu cea mai mare grijă, trăsura și doi cai (dacă erau șase cai, vizitiul deshăma întotdeauna patru din ei) și-i așezam pe o masă împrejmuită cu un parapet înalt de cinci incii, ca să preîntâmpin accidentele. Nu rareori s-a întâmplat să am câte patru trăsuri cu cai pe masă - era o societate întreagă. Eu ședeam pe scaun, cu fața aplecată spre ei, iar când eram ocupat cu un grup, vizitiii îi plimbau binișor pe ceilalți de jur împrejurul mesei. Mi-am petrecut multe după-amieze în chipul cel mai plăcut stând de vorbă cu unii și cu alții. Dar îl desfid pe vistiernic sau pe cei doi informatori ai săi (treaba lor, o să le dau numele în vileag), Clustril și Drunlo, să facă dovada că cineva ar fi venit la mine incognito, afară de secretarul Reldresal, trimis din porunca Majestății Sale, după cum am arătat.

Nu aș fi stăruit atât asupra acestui amănunt, dacă n-ar fi fost vorba de reputația unei nobile doamne, ca să nu mai vorbesc de propria mea reputație, cu toate că pe atunci aveam cinstea de a fi nardac, ceea ce vistiernicul nu era, căci toată lumea știe că el era doar glumglum, titlu mai jos cu o treaptă decât al meu, așa cum în Anglia este un marchiz față de un duce; recunosc totuși că trecea înaintea mea mulțumită situației sale. Aceste zvonuri care au ajuns la urechile mele în urma unei întâmplări pe care nu e cazul s-o amintesc, l-au făcut pe vistiernic să-și privească soția cu ochi răi o bucată de vreme, ca să nu mai vorbesc de mine; și cu toate că până la urmă și-a dat seama de adevăr și s-a împăcat cu ea, eu nu am mai avut nici un fel de trecere în ochii lui, ba chiar și împăratul, care se lăsa prea mult influențat de acest favorit, a început să-și piardă din ce în ce mai mult interesul față de mine.