Călătoriile lui Gulliver

CAPITOLUL IV

Autorul părăsește Laputa. Este dus în Balnibarbi. Sosește în capitală. O descriere a capitalei și a ținutului înconjurător. Primirea ospitalieră de care se bucură autorul din partea unui înalt dregător. Convorbirea lui cu dregătorul.

Departe de mine gândul de a spune că am fost prost tratat pe insula aceasta. Totuși, trebuie să mărturisesc, mă socoteam neglijat ba, într-o oarecare măsură, chiar disprețuit. Nici monarhul și nici ceilalți nu păreau să manifeste vreun interes față de altceva în afară de matematică și muzică, domenii în care eu le eram mult inferior și, din această pricină, băgat foarte puțin în seamă. Pe de altă parte, după ce am văzut toate ciudățeniile insulei, ardeam de dorința de a o părăsi, căci oamenii aceia mă plictiseau de moarte. E adevărat că erau neîntrecuți în două domenii, față de care am mare respect și în care n-aș putea spune că nu mă pricep chiar de loc; dar erau atât de absorbiți în meditațiile lor, că n-am întâlnit niciodată tovarăși mai plictisitori. În timpul celor două luni cât am stat acolo, am discutat numai cu femeile, cu negustorii, cu pocnitorii și cu pajii de la curte, ceea ce, până la urmă, m-a coborât și mai mult în ochii lor.

Totuși, aceștia au fost singurii de la care am putut primi răspunsuri ca lumea.

În urma unui studiu stăruitor, începusem să le cunosc destul de bine limba, dar cum nu mă mai puteam împăca cu gândul să fiu prizonier într-o insulă unde mi se dădea atât de puțină atenție, m-am hotărât s-o părăsesc cu primul prilej. La curte se afla un mare dregător, înrudit îndeaproape cu regele, și datorită acestui singur motiv, era privit cu respect, deși toți, în sinea lor, îl socoteau persoana cea mai ignorantă și mai stupidă din Laputa. Adusese mai multe servicii coroanei și era un om înzestrat de la natură, cultivat, integru și cinstit; dar avea o ureche atât de nemuzicală, încât răuvoitorii lui spuneau că adeseori bătea greșit măsura, iar pe de altă parte profesorii săi numai cu mare greutate reușiseră să-l învețe cum se demonstrează cele mai ușoare teoreme în matematică. Dregătorul acesta mi-a arătat întotdeauna multă bunăvoință, mi-a făcut adesea cinstea de a mă vizita, a ținut să-l informez despre cele ce se întâmplă în Europa, despre legile, obiceiurile și învățătura diferitelor, țări pe unde călătorisem. Mă asculta întotdeauna cu multă luare-aminte și făcea remarci foarte înțelepte cu privire la tot ce spuneam. Doi pocnitori îl însoțeau întotdeauna, dar el nu recurgea la ajutorul lor decât la curte și în timpul vizitelor oficiale; când eram numai noi doi le poruncea să se retragă.

L-am rugat stăruitor pe acest ilustru personaj să intervină pentru mine pe lângă Majestatea Sa, ca să-mi dea voie să plec, lucru la care monarhul a consimțit cu părere de rău, după cum a binevoit să-mi spună. Adevărul este că-mi făcuse mai multe propuneri, foarte avantajoase, pe care, totuși, le-am refuzat, exprimându-mi toată recunoștința.

La 16 februarie, mi-am luat rămas bun de la Majestatea Sa și de la toți curtenii. Regele mi-a făcut un dar în valoare de două sute de lire engleze, iar protectorul meu, ruda lui, un altul la fel, împreună cu o scrisoare de recomandație către un prieten al său din Lagado, capitala țării. Cum insula plutea tocmai atunci deasupra unui munte, la vreo două mile de capitală, am fost coborât din galeria inferioară în același chip în care fusesem ridicat.

Continentul, adică ținuturile aflate sub stăpânirea monarhului de pe insula zburătoare, este cunoscut sub numele general de Balnibarbi, iar capitala, după cum am, mai amintit, se numește Lagado.

Nu mică mi-a fost mulțumirea când m-am văzut din nou cu picioarele pe pământ

solid. M-am îndreptat liniștit spre oraș, fiind îmbrăcat ca oricare din locuitori și cunoscând îndeajuns limba pentru a putea sta de vorbă cu ei. Am găsit curând casa persoanei căreia îi fusesem recomandat; ajuns aici, mi-am prezentat scrisoarea de recomandație a prietenului meu, dregătorul de pe insulă, și am fost primit cu multă bunăvoință. Acest înalt dregător, pe nume Munodi, m-a găzduit chiar în casa lui unde am locuit tot timpul petrecut în țara aceea, bucurându-mă de o primire prietenească.

A doua zi dimineață după sosirea mea, el m-a dus cu trăsura să-mi arate orașul care era cam jumătate din Londra, casele însă aveau o construcție ciudată și cele mai multe se aflau într-o stare de plâns. Trecătorii umblau grăbiți, mai toți în zdrențe, și aveau o înfățișare de ființe înnebunite, privind mereu țintă. Am ieșit prin una din porțile orașului și am mers vreo trei mile pe câmp, unde am văzut o mulțime de oameni lucrând pământul cu fel de fel de unelte, dar nu am fost în stare să ghicesc ce anume făceau. Nicăieri nu am zărit un fir de grâu sau de iarbă, cu toate că pământul părea foarte bun. Nu m-am putut opri să nu mă minunez în fața unor astfel de ciudățenii, care mă întâmpinau la tot pasul, atât în oraș, cât și în afara lui. În cele din urmă, am îndrăznit să-l rog pe însoțitorul meu să binevoiască să-mi explice care era rostul strădaniilor și frământărilor acestor oameni, în oraș și pe ogoare, deoarece eu nu văzusem roadele activității lor. Ba dimpotrivă, nicicând nu-mi fusese dat să văd un pământ mai prost lucrat, case mai prost construite și mai dărăpănate și un popor a cărui înfățișare și îmbrăcăminte să trădeze atâta mizerie și lipsuri.

Munodi era de neam mare și fusese câțiva ani guvernatorul capitalei, însă, datorită intrigilor urzite de miniștri, fusese îndepărtat din slujbă pentru nepricepere. Totuși, regele îl trata cu bunăvoință ca pe un om plin de intenții bune, dar cu o inteligență mărginită și vrednică de dispreț.

Auzindu-mă criticând fățiș țara și locuitorii acestei țări, se mulțumi să-mi răspundă că nu am stat îndeajuns de mult printre ei ca să-mi formez o părere, că diferitele popoare ale lumii au obiceiuri diferite, precum și altele de felul acesta. Când ne-am înapoiat însă la palatul său, el m-a întrebat cum îmi place clădirea, ce lucruri fără rost am observat și ce mă supără în îmbrăcămintea sau înfățișarea servitorilor săi.

Putea pune fără teamă asemenea întrebări, deoarece totul în jurul lui era minunat, bine orânduit și cuviincios. I-am răspuns că înțelepciunea, rangul și averea Excelenței Sale l-au ferit de cusururile pe care prostia și sărăcia crâncenă le zămislesc în ceilalți. El mi-a spus că dacă l-aș însoți la conacul său de la țară, la vreo douăzeci de mile de oraș, unde se afla și moșia lui, am avea acolo mai mult răgaz pentru a discuta aceste probleme. I-am răspuns Excelenței Sale că-i stau întru totul la dispoziție și, fără să mai zăbovim, am plecat a doua zi dimineață.

În timpul călătoriei noastre, el mi-a atras atenția asupra, diferitelor metode folosite de fermieri pentru cultivarea pământului, metode care mie mi s-au părut cu totul de neînțeles, deoarece, în afară de câteva petice de pământ, foarte puține la număr, nu am reușit să descopăr nicăieri un singur spic de grâu sau măcar un fir de iarbă. Dar după trei ore de mers, peisajul se schimbă cu desăvîrșire; ajunsesem într-un ținut încântător. Căsuțe țărănești, construite cu grijă și așezate la o mică distanță unele de altele, vii, țarini și livezi îngrădite. Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată priveliște mai fermecătoare. Excelența Sa, băgând de seamă că m-am luminat la față, îmi spuse, cu un oftat, că de-acolo începe moșia lui, iar priveliștea ne va întovărăși până vom ajunge la conac. Îmi mai spuse că cei din țara sa îl batjocoresc și-l disprețuiesc din pricină că nu se pricepe să-și conducă treburile gospodăriei, fiind un prost exemplu pentru popor. Totuși exemplul lui e imitat de foarte puțini, doar de câțiva oameni bătrâni, îndărătnici și ramoliți ca el.

În cele din urmă am ajuns la conac, o clădire cu adevărat impresionantă, construită după cele mai desăvârșite reguli ale arhitecturii. Fântânile, grădinile, aleile, cărările și boschetele erau toate aranjate cu mult gust și pricepere. Nu mai conteneam cu laudele, dar Excelența Sa nici nu mă luă în seamă, până după cină, când, între patru ochi, îmi spuse cu glas plin de tristețe că va trebui să-și dărâme conacul și casa de la oraș, pentru a le reclădi după moda zilei; de asemenea va fi nevoit să-și distrugă toate plantațiile și să facă altele luând pildă de la ceilalți, ba mai mult, să-și povățuiască și arendașii să facă același lucru, de nu, va fi socotit un om îngâmfat, plin de ciudățenii, prefăcut, prost și capricios, riscând să-l supere și mai mult pe rege.

Nu uită să adauge că uimirea ce mă cuprinsese va înceta sau va scădea simțitor când îmi va da unele amănunte despre care, pesemne, nu auzisem niciodată vorbindu-se la curte, întrucât cei de acolo erau prea absorbiți de propriile lor speculații ca să se mai preocupe de cele ce se petreceau jos pe pământ.

Pe scurt, iată ce mi-a spus: cu vreo patruzeci de ani în urmă, câteva persoane au plecat în Laputa, fie cu treburi, fie să se plimbe. După o ședere de cinci luni acolo, s-au întors, cu oarecare cunoștințe de matematică, un fel de spoială mai degrabă, însă plini de fumuri dobândite în regiunile acelea aeriene.

La întoarcere, acestor persoane a început să nu le mai placă felul în care erau conduse treburile țării aici jos, și s-au apucat să făurească planuri pentru a îndruma artele, știința, studiul limbilor și tehnica pe un nou făgaș. În acest scop, ei au căpătat îngăduința de a înființa în Lagado o academie a inventatorilor. Această stare de spirit a influențat atât de mult poporul, că nu mai există oraș, cât de cât însemnat, care să nu aibă o astfel de academie. În aceste instituții de învățământ, profesorii născocesc noi reguli și metode în domeniul agriculturii și arhitecturii, precum și noi unelte pentru toate meșteșugurile. Cu ajutorul acestora, spun ei, un singur om va putea îndeplini munca a zece oameni, iar un palat va putea fi construit într-o săptămână, din materiale atât de trainice, încât să dureze o veșnicie fără a avea nevoie de reparații. Toate roadele pământului se vor coace în anotimpurile pe care le vom socoti noi potrivite și vor spori însutit față de prezent; ca să nu mai vorbim și de alte nenumărate planuri mărețe. Singurul neajuns este că nici unul din aceste proiecte n-a fost dus încă la bun sfârșit; iar deocamdată, întreaga țară se află într-o stare de plâns, casele se năruie, iar poporul e lipsit de hrană și îmbrăcăminte. Toate acestea, în loc să-i descurajeze, i-au îndârjit și mai mult; ei vor cu orice preț să-și ducă planurile la îndeplinire, îmboldiți fiind în egală măsură când de nădejde, când de desperare.

În ceea ce-l privea pe el, nefiind un spirit întreprinzător, era mulțumit să rămână la vechile obiceiuri, să trăiască în casele construite de strămoșii lui și să se descurce în viață fără ajutorul vreunei înnoiri, întocmai ca și străbunii săi. Alte câteva persoane cu vază și câțiva nobili făcuseră la fel, dar erau priviți cu dispreț și rea voință, ca dușmani ai artei, ca oameni ignoranți și cetățeni netrebnici, care puneau buna lor stare și lenea mai presus de progresul general al țării.

Excelența Sa adăugă că n-o să-mi mai dea și alte amănunte ca să nu-mi strice plăcerea pe care aveam s-o încerc cu siguranță vizitând marea academie, unde mă sfătui să mă duc neapărat. Mă rugă doar să-mi arunc privirea asupra unei clădiri ce zăcea în ruină, pe o coastă de munte, cam la trei mile de noi. El îmi istorisi următoarele: la vreo jumătate de milă de conac, Excelența Sa avusese o moară, pusă în mișcare de apele bogate ale râului ce trecea pe acolo. Moara îndestula nevoile casei și era de ajutor și multora din arendașii săi.

Cu vreo șapte ani în urmă, o delegație de inventatori veniră la el ca să-i propună să dărâme moara și să construiască alta pe coasta muntelui. Sus, pe creastă urma să fie săpat un rezervor de apă, iar apa adusă prin țevi cu ajutorul mașinilor ca să alimenteze moara. Ei susțineau că vântul și aerul înălțimilor vor învolbura apele, iar șuvoiul coborând năvalnic pe povârniș va învârti roata morii numai cu jumătate din cantitatea de apă a unui râu care curge la șes. Excelența Sa adăugă că întrucât în vremea aceea nu era prea bine văzut la curte, iar mulți dintre prietenii lui stăruiră să accepte o astfel de propunere, n-a mai avut încotro. Și după doi ani de zile, în care timp a plătit o sută de oameni, proiectul a dat greș, iar inginerii și-au luat tălpășița aruncând toată vina în spinarea lui; și de atunci își bat mereu joc de el; ba mai mult, îi îndeamnă și pe alții să repete experiența, asigurându-i de succes și dezamăgindu-i apoi întocmai ca și pe el.

Peste câteva zile ne-am înapoiat în oraș, iar Excelența Sa, întrucât nu era văzut cu ochi buni la academie, n-a vrut să mă însoțească, recomandându-mă unui prieten al său care urma să mă conducă acolo. A binevoit să mă prezinte acestui prieten ca pe un mare admirator de proiecte, ca pe un om foarte curios și credul, ceea ce, de fapt, era în parte adevărat, deoarece în tinerețea mea fusesem și eu un făuritor de planuri.

CAPITOLUL V

Autorul capătă permisiunea de a vizita marea academie din Lagado. Descrierea pe

larg a academiei. Preocupările profesorilor de acolo.

Întrucât îmi închipui că cititorii mei ar dori să cunoască amănunte despre academia din Laputa, voi trece acum la descrierea ei. Academia nu este alcătuită dintr-o singură clădire, ci din mai multe construcții, așezate una lângă alta de ambele părți ale unei străzi, care, fiind lăsate în părăsire, fuseseră cumpărate și folosite în acest scop.

Am fost foarte bine primit de către președinte și am vizitat academia timp de mai multe zile. În fiecare cameră se află. unul sau mai mulți inventatori, și cred că nu erau mai puțin de cinci sute de încăperi.

Primul academician pe care l-am văzut era un om uscățiv, cu mâinile și fața murdare de funingine, cu părul lung și barba mare, nepieptănate și pîrlite pe alocurea. Hainele, cămașa și pielea aveau aceeași culoare. De opt ani de zile învățatul acesta lucra la un proiect de extragere a razelor de soare din castraveți. Razele astfel extrase urmau să fie puse în fiole închise ermetic, iar fiolele lăsate afară pentru a încălzi aerul în timpul verilor aspre și reci. El mi-a spus că peste opt ani va putea furniza lumină solară pentru grădinile guvernatorului, la un preț convenabil; dar mi se plânse că nu prea are bani și mă rugă să-i dau ceva ca o încurajare a ingeniozității lui, mai ales că în anul acela castraveții erau foarte scumpi. I-am făcut un mic cadou, întrucât gazda mea avusese grijă să-mi dea bani, cunoscând prea bine obiceiul acestor savanți de a cerși de la toți cei care veneau să-i vadă.

Am intrat într-o altă cameră, dar n-am nimerit ușa să ies mai repede, neputînd îndura duhoarea. Însoțitorul meu a stăruit totuși să intru, implorându-mă la ureche să nu le aduc oamenilor o jignire ce n-ar putea fi uitată ușor; de aceea n-am mai îndrăznit nici măcar să-mi astup nasul. Inventatorul din această încăpere era cel mai vechi cercetător al academiei. Fața și barba lui erau galbene, iar mâinile și hainele pline de murdărie. Când i-am fost prezentat m-a îmbrățișat cu căldură, un compliment de care m-aș fi lipsit bucuros. De când venise în academie, singura lui îndeletnicire fusese de a transforma excrementele omenești în hrana din care proveniseră, separând elementele, îndepărtând culoarea pe care le-o dă fierea, făcând să dispară mirosul și înlăturând saliva. Orașul îi trimitea în fiecare săptămână un vas cam de mărimea unui butoi de Bristol, plin de excremente.

Am văzut, de asemenea, un alt învățat care căuta să prefacă gheața în praf de pușcă și care ne-a arătat un tratat, alcătuit de el, cu privire la maleabilitatea focului, tratat ce avea de gând să-l publice.

Am mai văzut un arhitect ingenios care născocise un nou sistem de a construi casele, începând cu acoperișul și mergând spre temelie, sistem pe care mi l-a justificat amintind de procedeele asemănătoare ale celor două insecte înțelepte albina și păianjenul.

Se mai afla acolo un orb din naștere, înconjurat de mai mulți ucenici, orbi ca și el. Sarcina lor era de a amesteca, culori pentru pictori, profesorul lor învățându-i cum să le distingă prin pipăit și miros. Am avut însă nenorocul de a-i găsi într-o perioadă în care lecțiile lor nu erau la înălțimea cuvenită; de altfel, chiar profesorul se întâmpla să greșească mereu. Oricum, acest artist este foarte încurajat și stimat de întreaga obște.

Într-o altă încăpere, am avut plăcerea să fac cunoștința unui inventator care descoperise un nou mijloc de a ara pământul cu ajutorul porcilor, scăpându-i în felul acesta pe țărani de trudă, precum și de grija vitelor și a plugului. Metoda e următoarea: pe un pogon de pământ, îngropi la o distanță de șase incii și la o adâncime de opt o cantitate de ghindă, curmale, castane și alte fructe sau legume după care animalele astea se dau în vânt; aduci apoi șase sute de porci sau chiar mai mulți; în câteva zile, ei vor râma tot pământul în căutarea hranei și-l vor face numai bun pentru semănat, îngrășându-l totodată cu excrementele lor.

E drept că experiența a dovedit că bătaia de cap și cheltuielile sunt foarte mari, iar recolta obținută este slabă sau inexistentă. Nu încape totuși îndoială că născocirea aceasta poate fi mult îmbunătățită.

M-am dus într-o altă cameră al cărei tavan și pereți erau numai fire de păianjen, cu excepția unui coridor foarte îngust pe unde intra și ieșea cercetătorul. Când să intru, el îmi strigă să umblu binișor să nu-i stric pânzele. Savantul acesta se plângea de „greșeala fatală" în care de atâta timp stăruie omenirea folosind viermi de mătase, în vreme ce are la îndemână un număr atât de mare de insecte domestice, care le întrec cu mult pe cele dinții, deoarece se pricep să toarcă și să țeasă. În continuare, el susținea că întrebuințarea păianjenilor în locul viermilor de mătase ar scuti toate cheltuielile legate de vopsitul mătăsurilor, lucru de care m-am convins pe deplin când mi-a arătat nenumărate muște foarte frumos colorate cu care își hrănea păianjenii, asigurându-ne că aceste muște le vor împrumuta firelor culoarea, și cum pe lume sunt muște de toate culorile, spera să mulțumească toate gusturile de îndată ce va putea găsi o hrană potrivită pentru aceste insecte - anumite rășini, uleiuri și alte materii lipicioase care să dea tărie firului.

Am văzut un astronom preocupat să așeze un cadran solar în vârful moriștii de vânt de pe acoperișul primăriei și încercând să potrivească mișcările anuale și diurne ale pământului și ale soarelui în așa fel, încât să corespundă și să coincidă cu toate schimbările întâmplătoare ale vântului.

Cum mă plângeam de o ușoară durere de stomac, însoțitorul meu m-a condus într-o cameră unde lucra un medic vestit pentru vindecarea unor astfel de boli, prin operațiuni contrare executate cu același instrument. Avea niște foaie mari terminate printr-o țeava lungă și subțire de fildeș pe care o introducea la opt incii adâncime în anusul pacientului: trăgând vânturile în foaie, afirma că intestinele rămân netede ca o bășică uscată.

Când însă boala se manifesta măi violent, el introducea țeava și mai adânc, iar foalele fiind umplute cu aer, îl pompa în corpul pacientului; apoi scotea instrumentul ca să-l umple iar, apăsând puternic orificiul șezutului cu degetul mare. Repetând operația de trei, patru ori, aerul ieșea afară, scoțând cu sine și vânturile otrăvitoare (cum se întâmplă cu apa într-o pompă) și pacientul se însănătoșea. L-am văzut încercând amândouă metodele asupra unui câine, dar nu am observat nici un efect în urma celei dintâi. În schimb, la cea de a doua, animalul era cât pe ce să plesnească, descărcîndu-se într-un chip atât de năprasnic, încât eu și însoțitorul meu de-abia am putut rezista. Câinele muri pe loc, iar noi l-am lăsat pe doctor căznindu-se să-l readucă la viață cu ajutorul aceluiași procedeu.

Am mai vizitat multe alte încăperi, dar cum doresc să fiu scurt, nu-l voi plictisi pe cititor cu toate ciudățeniile la care am fost martor.

Până acum văzusem numai o parte a academiei, cealaltă fiind rezervată teoreticienilor, despre care voi spune câte ceva după ce voi fi amintit încă un personaj ilustru, cunoscut sub numele de „artistul universal". Acesta mi-a spus că de treizeci de ani cugetă întruna la îmbunătățirea vieții omenești. Avea la dispoziția sa două camere încăpătoare, pline cu fel de fel de obiecte ciudate, și cincizeci de oameni care lucrau pentru el. Unii condensau aerul, transformându-l într-o substanță uscată și tangibilă, extrăgând azotul și lăsând particulele apoase sau fluide să se evapore; alții înmuiau marmura spre a face din ea perne și pernițe pentru ace; alții pietrificau copitele unui cal viu, pentru a nu mai fi nevoie să-l potcovească. Artistul însuși era în clipa aceea preocupat de două mărețe planuri; primul, să însămânțeze pământul cu pleavă care, după cum afirma el, conținea adevărata putere germinativă (omul și-a întărit spusele prin mai multe experiențe pe care însă nu am fost îndeajuns de ager ca să le înțeleg); celălalt, să împiedice creșterea lânii pe doi miei, cu ajutorul unei compoziții de uleiuri minerale și vegetale aplicate pe piele; el nădăjduia ca într-un timp foarte scurt să răspândească soiul acesta de oi fără lână pe întreg cuprinsul țării.

Am străbătut o alee spre cealaltă parte a academiei unde, după cum am mai spus, locuiau teoreticienii.

Primul profesor pe care l-am văzut stătea într-o cameră foarte încăpătoare, înconjurat de vreo patruzeci de elevi. După ce ne-am salutat, băgând de seamă că mă uit nedumerit la un fel de cadru care ocupa cea mai mare parte din lungimea și lățimea camerei, mi-a spus că s-ar putea să fiu surprins văzându-l preocupat de un proiect pentru perfecționarea cunoștințelor speculative, cu ajutorul unor operații practice și mecanice. În curând însă lumea își va da seama de utilitatea acestui proiect; și-l măgulea gândul că o idee mai nobilă și mai înaltă n-a trecut nicicând prin mintea vreunui muritor. Toată lumea știe cât de anevoioasă este metoda obișnuită prin care poți ajunge să-ți însușești arta și știința; pe câtă vreme, cu ajutorul născocirii sale, omul cel mai neștiutor va putea, cu minimum de cheltuială și de efort fizic, să scrie cărți de filozofie, poezii, tratate de politică, de drept, cărți de matematică și de teologie, fără să fie neapărat un geniu și fără să aibă nevoie de studii speciale. M-a dus apoi lângă cadru, în jurul căruia stăteau înșirați elevii. Așezat în mijlocul camerei, cadrul avea douăzeci de picioare pătrate. Suprafața lui era alcătuită din mai multe bucățele de lemn semănând cu niște zaruri, dintre care unele mai mari, altele mai mici. Fire subțiri de sârmă le legau între ele. Pe suprafața fiecărei bucățele de lemn se afla lipită o hârtie, iar pe aceste hârtii erau scrise toate cuvintele din limba lor, la diferite moduri, timpuri și declinări, însă fără a urmări o ordine anumită. Profesorul m-a rugat să fiu atent, deoarece avea de gând să-și pună în funcție mașina. La comanda lui, fiecare elev puse mâna pe unul din cele patruzeci de mânere de fier fixate de jur împrejurul cadrului și, învârtindu-le toți odată, ordinea cuvintelor se schimbă cu desăvîrșire. Apoi el spuse la treizeci și șase de elevi să citească încet diferitele rânduri care apăreau pe cadru. Când găseau trei sau patru cuvinte alăturate ce ar fi putut face parte dintr-o propoziție, ei le dictau celorlalți patru băieți care îndeplineau rolul de scribi. Operația aceasta fu repetată de vreo trei, patru ori. Și de fiecare dată, mulțumită construcției cadrului, cuvintele își schimbau locul pe măsură ce cuburile de lemn se răsturnau.

Timp de șase ore pe zi elevii îndeplineau această muncă, și profesorul mi-a arătat mai multe volume conținând fragmente de propoziții astfel alcătuite, pe care avea de gând să le pună cap la cap, iar din acest bogat material să ofere lumii o enciclopedie completă a tuturor artelor și științelor. Îmi mai spuse că sistemul acesta ar putea fi îmbunătățit și timpul de învățătură scurtat, dacă oamenii ar strânge un fond pentru fabricarea și folosirea a cinci sute de cadre în Lagado, obligându-i și pe directorii instituțiilor să-și dea obolul cu colecțiile lor.

El m-a încredințat că această născocire îi absorbise toate gândurile încă din tinerețe, că acest cadru cuprindea toate cuvintele din limba lor, pe care el le introdusese în urma unui calcul strict al proporției dintre numărul substantivelor, verbelor și al celorlalte părți de vorbire, aflate în cărți.

Am mulțumit plin de umilință acestui mare om pentru bunăvoința de a-mi fi împărtășit atâtea lucruri și i-am făgăduit că dacă vreodată voi avea norocul să mă întorc în patria mea, îi voi face dreptate ca unic inventator al acestei minunate mașini, a cărei formă și alcătuire i-am cerut voie să le schițez pe hârtie. I-am spus că deși în Europa învățații practică obiceiul de a-și fura invențiile unul altuia, ceea ce aruncă întotdeauna o umbră de îndoială asupra adevăratului inventator, voi avea grijă ca întreaga cinste să-i revină în întregime numai lui.

Ne-am dus apoi la școala de limbi, unde trei profesori se consultau cu privire la perfecționarea limbii vorbite în țara lor.

Primul proiect propunea să se scurteze vorbirea, reducând polisilabele la una singură și renunțând la verbe și la participii, căci, de fapt, toate lucrurile care 'se pot imagina nu sunt decât substantive.

Celălalt proiect propunea, pur și simplu, desființarea tuturor cuvintelor, ceea ce, după cum se arăta, ar fi foarte prielnic sănătății și ar însemna o mare economie de timp. Se știe că fiecare cuvânt pe care-l rostim micșorează într-o oarecare măsură plămânii prin roadere, și în felul acesta ne grăbește sfârșitul. Ori cum cuvintele nu sunt decât „nume ale lucrurilor", "ar fi mult mai potrivit ca toți oamenii să poarte la ei lucrurile de care au nevoie pentru a se face înțeleși". Această născocire ar fi fost cu siguranță aplicată, spre a ușura viața și a ocroti sănătatea supușilor, dacă femeile, în înțelegere cu oamenii de rând și cu cei neînvățați, nu ar fi amenințat că se vor răscula în cazul când nu li se va mai da voie să vorbească prelimba lor, așa cum au pomenit din moși strămoși; ceea ce arată cât de înverșunați dușmani ai învățăturii sunt oamenii de rând.

Cu toate acestea, mulți învățați și înțelepți se folosesc de noua metodă de a se exprima cu ajutorul lucrurilor, metodă care are un singur neajuns, și anume acela că atunci când cineva trebuie să rezolve o chestiune foarte importantă și variată în aspectele ei, e nevoit să poarte în spate o legătură mult prea mare, afară doar dacă își poate îngădui să umble cu câțiva servitori după el. Nu o dată mi-a fost dat să văd doi din acești înțelepți aproape striviți sub greutatea poverilor lor, de ziceai că sunt niște boccegii de-ai noștri. Când se întâlneau pe stradă, își puneau jos povara, deschideau sacii și discutau ceasuri în șir; apoi își vârau lucrușoarele la loc, se ajutau unul pe altul să-și ia sacul la spinare și-și vedeau de drum.

Când e vorba însă de conversații mai scurte, un om își poate duce lucrurile de care are nevoie în buzunare sau sub braț; acestea îi sunt de ajuns, iar atunci când e la el acasă, se descurcă de minune. De aceea, încăperea unde își dau întâlnire cei ce se îndeletnicesc cu această artă e ticsită cu fel de fel de lucruri așezate la îndemâna oricui spre a înlesni atari convorbiri iscusite.

Născocirea mai are și un alt mare avantaj și anume acela că ea poate sluji ca limbă universală, înțeleasă de toate popoarele civilizate, ale căror bunuri și unelte sunt îndeobște aceleași sau îndeajuns de asemănătoare, astfel că întrebuințarea lor poate fi înțeleasă cu ușurință. În felul acesta, ambasadorii ar putea duce tratative cu monarhi sau cu miniștri străini, ale căror limbi nu le cunosc.

Am vizitat și școala de matematică, unde profesorul le preda elevilor după o metodă pe care noi, cei din Europa, cu greu ne-am putea-o închipui. Fiecare problemă și demonstrație era scrisă pe o azimă, cu cerneală făcută din tinctură cefalică. Școlarul trebuia să înghită azima pe stomacul gol și în următoarele trei zile să nu mănânce nimic, decât pâine și apă. Pe măsură ce azima era mistuită, tinctura i se urca la creier, ducând și problema cu sine. Deocamdată, succesul acestei metode nu dăduse rezultatele dorite, în parte datorită unei erori în quantum satissau în compoziția dozelor, parte, din pricina ticăloșiei școlarilor cărora acest hap li se pare atât de grețos, încât de obicei se furișează binișor afară și-l varsă înainte de a-și face efectul; în afară de asta, nici nu sunt în stare să rabde de foame atâtea zile.